Mărţişorul

“Mărţişorul este o traditie românească veche de peste 8000 de ani, cu continuitate în timpul geţilor, al dacilor, şi în perioada ocupaţiei romane. Cele mai vechi dovezi arheologice ale acestei tradiţii au fost descoperite de arheologi la Schela Cladovei, în judeţul Mehedinţi. La Schela Cladovei a fost descoperită cea mai veche civilizaţie a Europei, cu o vechime de aproximativ 10.000 de ani. Aici au fost construite primele case din Europa, au fost cultivate primele plante şi au fost făcute primele intervenţii chirurgicale.”

În vechime, pe data de 1 martie, mărţişorul se dăruia înainte de răsăritul soarelui, copiilor şi tinerilor – fete şi băieţi deopotrivă. Şnurul de mărţişor, alcătuit din două fire de lînă răsucite, colorate în alb şi roşu, sau în alb şi negru, reprezintă unitatea contrariilor: vară-iarnă, căldură-frig, fertilitate-sterilitate, lumină-întuneric. Şnurul era fie legat la mîna, fie purtat în piept.

El se purta de la 1 martie pînă cînd se arătau semnele de biruinţă ale primăverii: se aude cucul cîntînd, înfloresc cireşii, vin berzele sau rîndunelele. Atunci, mărţişorul fie se lega de un trandafir sau de un pom înflorit, ca să ne aducă noroc, fie era aruncat în direcţia de unde veneau păsările călătoare, rostindu-se: “Ia-mi negretele şi dă-mi albetele”.

Unele legende populare spun că mărţisorul ar fi fost tors de Baba Dochia în timp ce urca cu oile la munte. Cu timpul, la acest şnur s-a adaugat o monedă de argint. Moneda era asociată soarelui. Mărţisorul ajunge să fie un simbol al focului şi al luminii, deci şi al soarelui.

Poetul George Coşbuc, într-un studiu dedicat mărţişorului afirmă: “Scopul purtării lui este să-ţi apropii soarele, purtându-i cu tine chipul. Printr-asta te faci prieten cu soarele, ţi-l faci binevoitor să-ţi dea ce-i stă în putere, mai întîi frumuseţe ca a lui, apoi veselie şi sănătate, cinste, iubire şi curăţie de suflet… Ţăranii pun copiilor mărţişoare ca să fie curaţi ca argintul şi să nu-i scuture frigurile, iar fetele zic că-l poartă ca să nu le ardă soarele şi cine nu le poartă are să se ofilească.”

La geto-daci anul nou începea la 1 martie. Astfel, luna Martie era prima lună a anului.  Calendarul popular la geto-daci avea două anotimpuri: vara şi iarna. Mărţisorul era un fel de talisman menit să poarte noroc, oferit de anul nou împreună cu urările de bine, sănătate, dragoste şi bucurie.

Astăzi, valoarea mărţişorului începe să fie dată doar de creaţia artistică. Se confecţionează din orice şi poate să semnifice orice. Doamna Irina Nicolau afirmă “Cîndva, credeau în puterea magică a mărţişorului. Acum nu mai cred. Cîndva, oamenii credeau că o babă a urcat la munte cu 12 cojoace şi a îngheţat. Acum nu mai cred. Tot ce pot e să cunoască povestea.” Sursa: CrestinOrtodox.ro

Pentru strămoşii noştri, anul nou de la 1 martie însemna reînvierea naturii. Mărţişorul, simbol al primăverii, se confecţiona din fire de cînepă sau lînă(mai tîrziu din bumbac), albe şi roşii, care se leagau în forma de 8. De acest şnur se atîrnau monede din aur sau argint, dar şi fire de iarbă, muguri sau flori. În zonele româneşti străvechi, mamele prindeau copiilor mărţisorul la gît, la mînă sau la picior, obiceiul păstrîndu-se şi astazi în unele sate. Mărţisorul se poartă toată luna martie.

La înmînarea mărţisorului de 1 Martie copiii veneau din locurile însorite de pe munte pînă în pragul casei cu brazdele de iarbă şi cu primele flori de corn. Fiecare membru al familiei trecea de trei ori pragul peste brazdă, mama ieşea cu colaci, iar florile se treceau din gura în gura, pentru ca oamenii să devină tari precum lemnul de corn. Floarea de corn se purta legată împreună cu cele doua fire, alb şi rosu, pînă la sfîrşitul sărbătorilor.

În ultima zi a lunii martie, înainte de răsăritul soarelui, avea loc ritualul scoaterii mărţişorului şi predării lui către natură. În localităţile de la cîmpie mărţişorul se pune pe un pom înflorit sau în crengile vişinilor, cireşilor sau prunilor.

În satele de la munte şi deal, mărţisorul se pune pe cornul sau măceşul înflorit. Există credinţa că mărţişorul este ridicat de rîndunele şi purtat spre soare, binecuvîntînd astfel norocul celui care l-a pus în pom.

În satele Transilvaniei, Mărţisorul roşu-alb din lînă se agaţă la porţi, ferestre, la coarnele animalelor, la strungile oilor, la torţile găleţilor, pentru îndepărtarea deochilui, a spiritelor malefice, pentru invocarea vieţii, a puterii regeneratoare care se credea că ar fi stimulată prin însăşi “culoarea vieţii”.

Bihorenii credeau că însăşi apa de ploaie adunată de 1 Martie sau din “zilele babelor” te face frumos şi sănătos, iar în Banat se obişnuia ca fetele să adune stropii de apa sau nea de pe frunzele fragilor din pădure să se spele pe obraji rostind descîntecul “drogobetelui de dragoste”:

Floare de fragă

Din luna lui Marţ

La toata lumea sa fiu dragă

Urăciunile să le desparţi

“Mărţisorul în tradiţia românească” de Dr. Maria Bocşe

â şi î de Gabriel Gheorghe

“În adevar, nicăieri nu vei putea găsi o putere de înţelegere mai rapidă, o minte mai deschisă, un spirit mai ager, însoţit de mlădierile purtării, aşa cum o afli la cel din urmă român. Acest popor unit şi ridicat prin instrucţie ar fi apt să se găsească în fruntea culturii spirituale a Umanităţii. Şi, ca o completare, limba sa este atît de armonioasă şi bogată, că s-ar potrivi celui mai cult popor de pe Pămînt.”  Alfred Hoffmam, “Istoria Pămîntului”

“De aceea, măcar că ne-am deprins a zice că limba română e fiica limbii latineşti, adecă ceei corecte, totuşi, dacă vom vrea a grăi oblu, limba românească e muma limbii ceii latinesti” Petru Maior, “Istoria pentru începuturile Romanilor in Dacia”

“Pînă în prezent nu s-a scris nimic solid asupra totalităţii limbii   române.” B.P.Hasdeu, “Principie de lingvistică”

“Trebuie să ne manifestăm părerea de rău că în privinţa literelor â, î n-am putut folosi regulile Academiei Române.  În opinia noastră aceste reguli reprezintă o eroare, nu un act de restituire naţională, cum s-a afirmat, ci un act antiistoric şi antiştiinţific ordonat din neştiinţă, în pofida realităţii, pentru care nu există acoperire logică  şi ştiinţifică. Din păcate pentru Limba Română, ca şi pentru vorbitorul ei, Poporul Român, ultimile trei reforme ale ortografiei Limbii Române au fost ordonate, în necunoştinţă de istoria reală a Limbii Române, pe criterii sentimentale, care nu se vădesc totdeauna un sfetnic bun.”

“Louis de la Vallée Poussin, “Histoire du monde. Indo-européens et Indo-iraniens” scrie: “Vom presupune deci că indo-europeana poseda o anumită vocală, insuficient determinată, succeptibilă să fie confundată cu a şi cu i”. Ei bine, numai Limba Română posedă o astfel de vocală: este vorba de â (î).”

Aceste litere, pînă la un punct acelaşi sunet, sînt de o importanţă capitală pentru limba română, dar şi pentru lingvistica europeană care se găseşte încă într-o stare de confuzie. Împreună cu alte elemente determinante ale limbii române, ele sînt menite să contribuie la lămurirea unor aspecte nerezolvate din lingvistica europeană.

          În primul rând, nu se ştie ce înseamnă “limbă şi ce este un dialect”.  Apoi, după peste 200 de ani de cercetări infructuoase, mai ales de către savanţii occidentali, s-a rămas la nivel de concepte în ce priveşte “indo-europeana”, definită ca limbă mamă a graiurilor europene şi indo-persane, “latina vulgară”, “limba barbară” din Europa antică ş. a.

          În ce priveşte diferenţa dintre limbă şi dialecte neclarităţile tronează. La Gh. Constantinescu-Dobridor, “Mic dicţionar de terminologie lingvistică”, 1980) definiţia pentru limbă este stufoasă şi, după ea, rezultă că latina clasică nu era limbă, iar cea pentru dialect este nesatisfăcătoare, greoaie şi neclară.

Eugen Coşeriu, considerat unul din reputaţii lingviştii actuali, afirmă că “nu există diferenţă substanţială între limbă şi dialect…deci e vorba de nivelul considerării, nu de conţinut”.  “Conţinutul, în dialect, este exact acelaşi ca şi în limbă”… (“Deşteptarea”, nr.1/1997, p.3)

Exact acelaşi lucru spusese şi în “Lingvistica integrală”, interviu cu Nicolae Saramandu, EFCR, 1996.

Afirmaţia nu corespunde realităţii.

Diferenţa dintre limbă şi dialect este esenţială: limba trebuie să aibă organicitate interioară, să-şi formeze din resursele sale proprii cuvintele necesare pentru a-şi îndeplini funcţia primară, aceea de-a înlesni comunicarea între persoanele care o folosesc.

Pentru a putea îndeplini această funcţie originară, ea trebuie să aibă rădăcini proprii, ceea ce nu e cazul pentru dialecte.

Nu există limbă fără rădăcini proprii, după cum nu există copac fără rădăcini proprii.  Crengile fac parte din copac, dar nu sînt ele însele copac, pentru că n-au existenţă de sine stătătoare.  Nu pot exista decît în subsidiarul copacului care le asigură hrana, existenţa.

Întocmitorii Dex. (“Dictionarul explicativ al limbii române”) au fost lipsiţi de inspiraţie când au scris, de exemplu, la cuvîntul Bancă – Din it. banca, fr. banque, ca şi la derivatele lui Bancă.

În realitate, aceste “crengi” n-au putut forma acest cuvînt (şi derivatele sale) decît din rădăcina română ban = monedă, vorbă existentă numai în română, pentru care Dex.  scrie Et. nec.

Bătătură (1 ograda ţărănească; 2 îngroşare a pielii palmelor sau tălpilor….) obţinut din răd. românească bat, este dat din lat. batitura = lovitură de ciocan, atît!  Ceea ce, trebuie să se recunoască, nu-i acelaşi lucru.

Franceza nu poate să formeze derivate din propriile ei cuvinte şi este obligată să apeleze frecvent la cuvinte româneşti.

Etimologii români dau pe rom. panaş din fr. panache, dar franceza nu are pană, ci plume, de la care nu-l poate justifica pe panache.  Nici din lat. nu-l pot aduce, pentru că rom. pana = lat. pinna, or panaş = mănunchi de pene (colorate), folosit ca podoabă cu care se împodobeau coifurile militarilor.

Deci fr. panache nu s-a putut forma decît de la rom. pană/panaş.

De asemenea, fr. are sub/jug/er ( nu sous/joug/uer!), fără să aibă ca atare nici pe sub, nici pe jug, ambele româneşti, are visqueux fără să aibă pe vîsc.  Din gui nu poate forma un adjectiv de felul lui visqueux.

Putem da zeci de astfel de exemple, dar ne oprim aici.  Am voit numai să sugerăm ce înseamnă limbă (cu rădăcini proprii, din care-şi obţine cuvintele care o compun), şi ce înseamnă dialect.

Ce am ilustrat pentru franceză este valabil şi pentru alte idiomuri europene.

Max Müller ( “La science du langage”, Paris, 1867, p. 269) arată că “les Aryens parlaient un langage qui n’était encore ni le sanscrit, ni le grec, ni l’allemand, mais qui contenait les germes de tous ces dialectes”.  Aceasta este denumirea corectă pentru aceste mijloace de comunicare.

Şi Salomon Reinach (“Les origines des Aryens”, Paris, 1892, p. 11) scrie: “sanscrita nu-i o limbă primitivă, e soră cu zenda, a căror mamă a dispărut”.

Că nu putea să dispară, asta-i altceva.  Oricum se recunoaşte că avem a face cu dialecte, nu cu limbi, chiar dacă distincţia pe care noi am făcut-o mai sus nu a fost proclamată ca atare.

Prof. Jean-Claude Bouvier, de la Universitatea din Aix en Provence, scrie în acelaşi sens (“Dacoromania, Jahrbuch für östliche Latinität”, nr. 3/1975-1976, Freiburg/ München, p. 226): “Cela peut apparaître comme une boutade, mais c’est pourtant une vérité scientifique, les écarts par rapport au “modèle”  roman sont souvent pour le roumain un moyen d’affirmer sa profonde romanité et, même, osons le dire, son hyper-romanité” (“Poate apărea ca o glumă, dar este totuşi un adevăr ştiinţific, deosebirile faţă de “modelul” roman sînt adesea pentru română un mijloc de a-şi afirma profunda ei romanitate şi, chiar, îndrăznim s-o spunem, supra-romanitatea sa”).

Cum spuneam, fundmentale pentru stabilirea originarităţii limbii române sînt şi sunetele pe care le grafiem (bine?, rău?):

â, î, ă, ş, ţ,

Sînt sunete ale limbii naturale.  Unele din acestea s-au păstrat în graiurile occidentale în grafii specifice.  Pe â şi î le-au pierdut toate acele graiuri.

De regulă pe â l-au convertit în a, iar pe î l-au trecut la i.

Trebuie să ne manifestăm părerea de rău că în privinţa literelor â, î n-am putut folosi regulile Academiei Române.  În opinia noastră aceste reguli reprezintă o eroare, nu un act de restituire naţională, cum s-a afirmat, ci un act antiistoric şi antiştiinţific ordonat din neştiinţă, în pofida realităţii, pentru care nu există acoperire logică  şi ştiinţifică.

Să ne explicăm.

Din păcate pentru Limba Română, ca şi pentru vorbitorul ei, Poporul Român, ultimile trei reforme ale ortografiei Limbii Române au fost ordonate, în necunoştinţă de istoria reală a Limbii Române, pe criterii sentimentale, care nu se vădesc totdeauna un sfetnic bun.

Nimeni nu şi-a pus întrebarea de ce Contele d’Hauterive (sec. XVIII), Felix Colson, Timotei Cipariu, Petru Maior ş.a. consideră că “Limba Română este mama Latinei”, de ce Walter Hoffmann (1842) scrie că “Limba Română este atît de armonioasă şi bogată că s-ar potrivi celui mai cult popor pe Pământ”, de ce Jacques Goudet afirmă că “Româna este piatra unghiulară a întregii lingvistici Romanice”, de ce Jean-Claude Bouvier arată că “Româna este mai Romană decît Latina” etc.

În altă ordine de idei, Ferdinand de Saussure (“Cours de Linguistique générale”, p. 19) susţine că “problemele fundamentale ale lingvisticii îşi aşteaptă încă soluţia şi atrage atenţia că limba nu este o entitate în sine şi că nu există decît în subiecţii vorbitori iar, mai departe, limba este o instituţie socială”, care numai într-un regim de dictatură poate fi acaparată ca proprietate a unui grup restrîns de indivizi: nici astăzi poporul nu spune eu, ci io, nu sunt, ci sînt, nu fricţie (o aberaţie academică), ci frecţie etc.

Cum am demonstrat în revista “GETICA”, Româna este o limbă arhaică, singura limbă naturală din Europa, de fapt aşa-zisa indo-europeană comună pe care savanţii o caută, în zadar, de peste 200 de ani.  Toate celelalte idiomuri sînt artificiale, creaţii recente ale unor savanţi mai mult sau mai puţin inspiraţi (v. privitor la franceză şi studiul introductiv).

Orice decizie privitoare la scrierea Limbii Române trebuie să nu dăuneze recunoaşterii caracterului său străvechi.

Louis de la Vallée Poussin (“Histoire du monde. Indo-européens et Indo-iraniens.  L’Inde jusque vers 300 av. J.C.”, Paris, E. de Boccard, 1936, p. 9) scrie: “Vom presupune deci”, împreună cu F. de Saussure (“Mémoire sur le système primitif des voyelles dans les langues indo-européennes”, 1878-1879), lucrare care reprezintă punctul de plecare pentru lingvistica actuală, că “l’indo-européen possédait une certaine voyelle mal déterminée, susceptible de se confondre avec a et avec i” (“indo-europeana poseda o anumită vocală, insuficient determinată, succeptibilă să fie confundată cu a şi cu i”).

Ei bine, numai Limba Română posedă o astfel de vocală: este vorba de â (î).

Aşa-zisa indo-europeană la care se referă savantul francez ar fi trebuit să existe cu circa cinci- şase milenii în urmă, înainte de începutul roirilor popoarelor zise indo-europene din Spaţiul Primordial, cel Carpatic.

După părerea noastră, păstrarea unei mărci de o atare vechime, de care numai Limba Română dispune, ca limbă primordială a Europei, este esenţială pentru adevăr, pentru istoria ştiinţei, dar şi ca act de recunoaştere a caracterului originar al Limbii Române.  O logică elementară spune că nu se poate renunţa la acest însemn de vechime sub nici un cuvînt

Se pare că lingviştii n-au observat că numai Româna are â, că numai în Română acest semn se schimbă în timpul flexiunii cuvintelor:

â « a   şi respectiv   î « i

Nu ne referim la î iniţial care devine i (în/din, între/dintre, împotriva/dimpotriva, înadins/dinadins, întâi/dintâi etc) sau rămâne ca atare î, ci numai la ceea ce se-ntâmplă în interiorul cuvintelor.

În acest caz, limba concepută de ţăranii analfabeţi cu cca. cinci-şase milenii în urmă este foarte precisă.

Astfel găsim numai interschimbarea  î « i

Exemple:

1)     cuvînt / cuvinte, cuvinţel

2)     sfînt / sfinţenie, a sfinţi, sfinte etc.

3)     vînătă / vinete

4)     a vinde / vînzare, vînzător

5)     veşmînt / veşminte etc

sau numai interschimbarea  â « a

Exemple:

1)     a sta / stând, stână, stâncă (în Dex. ultimele două sînt date cu Et. nec. pentru că s-a scris stînă, stîncă, ceea ce maschează etimonul)                   

2)     ţăran / ţărână

3)     mână / manual, manuscris, manoperă

4)     rămâne / rămas, remanent

5)     crezare / crezând etc.

Realitatea indubitabilă că Limba Română este matca din care provin diferitele graiuri europene care au pierdut sunetul â(î) este şi ea atestată de această regulă.

Niciodată î din aşa-zisa indo-europeană, în realitate din Română străveche, nu a dat în alte limbi decît i.

Exemple:

1) Rom. vînt	Sued.     vind Dan.       vind Mhd.       wint (germ. medie de sus) Engl.       wind Sp.         viento
2) Rom. vîsc	Isl.veche  visk Ahd.        wisc (germ. veche de sus) Engl.       whisk Mhd.       wisch
3) Rom. vîscos	Fr.         visqueux It.         viscoso Sp.        viscoso
4) Rom. strîngere	Ital.        stringere

Totdeauna â din aşa-zisa i-e, în realitate din Româna străveche, a dat în alte limbi a.

Exemple:

1) Rom. a mânca	Fr.   manger It.    mangiare Sp.  manducar
2) Rom. mâncare	Fr.   manger It.    mangiare Sp.  manjar
3) Rom. mână	Fr.   main It.    mano Sp.  mano
4) Rom. mânecă	Fr.   manche It.    manica Sp.  manga
5) Rom. mâner	Fr.   manche It.    manico Sp.  manija
6) Rom. mâine	Fr.   (de)main It.    (do)mani Sp.  mañana
7) Rom. pântece	Fr.   panse It.    pancia Sp.  panza

Pentru a ilustra ce consecinţe poate antrena scrierea defectuoasă a Limbii Române, vom prezenta un caz care se poate înmulţi.

În lista sa de cuvinte curat albaneze în limba română (v. studiul 4) Hasdeu scria părîu în loc de pîrîu.

Dacă l-ar fi scris în spiritul limbii române, analitică şi sintetică, singura limbă cerebrală din Europa, concepută pe familii logice de cuvinte, confuzia nu s-ar fi putut face pentru că originea română a lui pî/rîu apare cu toată evidenţa: pi, pî (cu alternanţa menţionată i « î) poartă în limba română (nicicum în albaneză) înţelesul de micime.

Să-l ilustrăm în contextul limbii:

pic
picătură
picătoare
picuş
picura
pici
picoti
pigmeu
piguli
pisa
piscoi (om mic)
pistrui
piti
pitic
pitula
pitulice
piţigoi
piui
pîlc
pîlpîi
pîrgă
pîrgui
pîrleaz
pîs      etc.

          Din pi(pî) = mic + rîu = pîrîu (rîu mic).

Acest mod de construcţie analitică a cuvintelor este propriu limbii române şi nu l-am găsit în alte idiomuri.  Albanezul përrua = rîu (v. Dex şi I.I. Rusu), nu figurează în “Dicţionarul explicativ al graiului albanez”, ediţia 1980.  Dacă această formă ar fi reală, nu poate fi decît o relictă diformă a cuvîntului românesc.

Receptarea lui î în alte graiuri, s-a făcut după regula enunţată î « i (v. “Dictionnaire des idiomes romans du midi de la France”, vol. III, p. 365 şi 370: Prov. riu (riou, rieu), Cat. riu, It. rio, Port. rio, Sp. rio etc.

Pentru raţiunile prezentate foarte pe scurt mai sus nu se poate scrie sfânt, vânt, vânzător etc. ceea ce ar masca vechimea multimilenară a limbii Române şi ar face din Română, limba primordială, o limbă derivată, ceea ce în nici un fel, pe căile adevărului, nu se poate proba.

Un studiu de Gabriel Gheorghe pe site-ul Societăţii Ştiinţifice Getica

Minunile bicarbonatului

Pudra albă pe care o putem cumpăra din magazinele alimentare sau din farmacii şi-a arătat magia nu numai în bucătărie, ci şi în sănătate, igienă şi frumuseţe. Puţini sunt cei care mai ştiu astăzi câteva dintre simplele ei secrete “de aur”.

Dinţi albi, strălucitori şi o respiraţie proaspătă puteţi obţine foarte repede şi ieftin cu bicarbonat. Clătiţi-vă gura energic, în fiecare zi, cu soluţie de bicarbonat de sodiu. Purifică şi înlătură halena (mirosul neplăcut al gurii).  Cel mult de două ori pe săptămână faceţi un periaj al dinţilor cu o periuţă mai moale, umezită şi trecută prin pudra fină de bicarbonat. Bicarbonatul combate piatra dentară şi face dinţii mai albi, fără să le atace smalţul.

Şi transpiraţia se combate cu bicarbonat. Se prepară o soluţie din apă şi bicarbonat, în care se înmoaie un tifon cu care se tamponează subraţele.

Pentru înlăturarea mirosului neplăcut al picioarelor se fac băi cu bicarbonat, care nu numai că înlătură mirosul, dar şi relaxează tălpile obosite şi înmoaie pielea mai aspră a călcâielor, făcând calozităţile mai uşor de îndepărtat. Puţin praf de bicarbonat presărat şi lăsat peste noapte în pantofii pe care îi încălţaţi a doua zi înlătură cu succes mirosul de “încins”, pe care îl emană uneori încălţămintea în care piciorul nu prea respiră.

Pentru un păr sănătos, mătăsos şi lucios, fără mătreaţă sau des­cuamări este suficient să amestecaţi o linguriţă de pudră de bicarbo­nat în cantitatea de şampon pe care o folosiţi pentru o spălare. Rezultatele apar chiar după prima încercare.
De asemenea, dacă în apa de baie dizolvaţi o jumătate de pahar de bicarbonat de sodiu, faceţi şi terapie de relaxare, şi veţi avea şi o piele mai frumoasă şi mai sănătoasă. Bicarbonatul tonifică pielea, o hidratează şi o catifelează. Pentru pielea de pe faţă, în timp ce faceţi baia de relaxare, o mască cu bicarbonat (se umezeşte faţa, după care se “lipeşte” de ea un strat fin de pudră de bicarbonat), între 2 şi 5 minute, este salutară.

Bicarbonatul purifică, tratează coşurile, mâncărimile şi regenerează pielea. Nu în ultimul rând, baia cu bicarbo­nat pe care o faceţi foloseşte şi căzii, pe care o curăţă delicat, fiind suficient să o clătiţi după aceea.

Articol pe jurnalul.ro

Bicarbonat! E cel mai ieftin şi mai ales indicat detergent pentru hainele copiilor! Înlătură chiar şi petele, scutind mamele de detergenţi chimici, absolut toxici pentru pielea celor mici. Bineînţeles, se poate adăuga în maşina de spălat pentru hainele întregii familii, însă e preţios pentru copii!

Amidonul! În România nu se găseşte amidonul pentru baie(folosit chiar şi în occident ca singurul detergent neutru pentru pielea nou-născuţilor) însă se găseşte amidonul alimentar care se poate folosi cu acelaşi rezultat pentru baiţa celor mici. Ce amidon? De porumb, de cereale, oricare…e soluţia cea mai ieftină şi cea mai indicată pentru nou-născuţi. În străinătate găsiţi amidonul pentru igiena deja ambalat şi prelucrat pentru baie. Amidonul se foloseşte la copii şi pentru iritaţiile pielii, lâsând pielea fină şi curată! Anca Bodocan