Constantin Brâncuşi

Astăzi, 19 februarie, se împlinesc 135 de ani de la naşterea  aceluia ce a fost omul Constantin Brâncuşi.

“Aş vrea ca lucrările mele să se ridice în parcuri şi grădini publice, să se joace copiii peste ele, cum s-ar fi jucat peste pietre şi monumente născute din pământ, nimeni să nu ştie ce sunt şi cine le-a făcut – dar toată lumea să simtă necesitatea şi prietenia lor, ca ceva ce face parte din sufletul Naturii.”  Constantin Brâncuşi

“Când nu mai sîntem copii, sîntem deja morţi.”  Constantin Brâncuşi

“În vreme ce, nemulţumiţi de arta figurativă, un Picasso căuta să deformeze obiectele percepţiei noastre pentru ca acestea să nu mai semene cu ele însele, Brâncuşi a avut ambiţia ofensivă de a le sili să semene cu ele însuşi, chiar mai mult. ” Alexandru Buican

“Atelierul lui Brâncuşi avea înfăţişarea unui peisaj preistoric; trunchiuri de copaci, blocuri de piatră, un cuptor unde proprietarul, un primitiv, frige bucăţi de carne înfipte în ţepuşe de fier. În fiecare colţ, brontozauri şi-au depus ouă, iar statui strălucitoare atrag americance frumoase ca pe păsări.”  Jean Cocteau

“Şi a fost seară – mai precis Occident, adică tărâmul unde se împlineşte uciderea soarelui prin moarte integrală – şi a fost dimineaţă, adică Orient – zi întâi – primind setea duhului fără spaţiu şi timp şi intrarea în neantul divin prin Coloanele infinite, devenind călător neînfricat prin “Coloana Soarelui de Vis” spre împărăţia sufletelor de lumină fără de sfârşit. Dar această Împărăţie – Înălţare – Împlinire nu vine atunci când o cauţi, ci numai atunci când eşti pregătit să-ţi primeşti moartea din dragoste ca pe un semn de lumină.”  Constantin Milea Sandu

“Încă din timpul vieţii, şi cu atât mai abitir după moartea sa, pe omul Constantin Brâncuşi imaginarul autohton sau de aiurea l-a transformat fără preget în Zeu, în Artist, în Prinţ şi Patriarh, iar efectul pervers al acestor majuscule este, ciudat, tocmai anihilarea sculptorului, transformarea lui într-un exemplar de muzeu, strălucitor şi intangibil.”  Silviu Man

“Născut în data de 19 februarie 1876, Constantin este al cincilea copil al lui Nicolae şi Maria Brâncuşi. Prima clasă primară o face la Peştişani, apoi continuă şcoala la Brădiceni. Copilăria este marcată de dese plecări de acasă şi ani lungi de ucenicie în ateliere de boiangerie, prăvălii şi birturi.

După ce a urmat Şcoala de Arte şi Meserii în Craiova (1894 – 1898) vine la Bucureşti unde absolvă Şcoala de Belle-Arte în 1902. În timpul studenţiei, chiar în primul an, în 1898, lucrarea sa Bustul lui Vitellius obţine “menţiune onorabilă”, Cap al lui Laocoon din 1900 obţine medalia de bronz, iar Studiu din 1901, câştigă medalia de argint. Timp de doi ani, între 1900 şi 1902, cu ajutorul doctorului Dimitrie Gerota, realizează Ecorşeu, un studiu pentru reprezentarea corpului omenesc, lucrare căreia i se atribuie o medalie de bronz. Precizia detaliilor acestei lucrări va face ca Ecorşeul să fie folosit în şcolile româneşti de medicină, după ce se vor face câteva copii, iar Marcel Duchamp va include fotografia Ecorşeului în expoziţia pe care o va organiza la sfârşitul anului 1933 la Galeria Brummer din New York City.
În 1903, primeşte prima comandă a unui monument public, bustul generalului medic Carol Davila, care va fi instalat la Spitalul Militar din Bucureşti şi reprezintă singurul monument public al lui Brâncuşi din Bucureşti.

Pleacă în 1904 la studii la München, dar după şase luni o porneşte pe jos prin Bavaria, Elveţia până la Langres, în Franţa, de unde ia trenul până la Paris. În 1905 reuşeşte la concursul de admitere la prestigioasa École Nationale Supérieure des Beaux-Arts, unde lucrează în atelierul lui Antonin Mercié până în 1906 când, atingând limita de vârstă, părăseşte şcoala. Refuză să lucreze ca practician în atelierul lui Auguste Rodin, rostind cuvintele devenite celebre, “Rien ne pousse à l’ombre des grands arbres” (Nimic nu creşte la umbra marilor arbori.).“ Wikipedia

Privind chipurile unora dintre marii noştri oameni de geniu, Eminescu, Enescu,Brâncuşi, Ciprian Porumbescu şi alţii, contemplând rodul muncii şi geniul lor, o durere îmi încolţea de fiecare dată în suflet, durere pe care nu o înţelegeam. La început credeam că este iscată din tristeţea de a nu-i mai avea astăzi printre noi, deşi ei sînt nemuritori, apoi am început să gândesc că e de vină faptul că mai întotdeauna ei  ne scapă printre degete, aşa cum spune Silviu Man despre Brâncuşi în recenzia biografiei acestuia, biografie realizată de Alexandru Buican.  Mai târziu am realizat că nu era nici una ni alta, ci altceva mult mai subtil. . .Atunci când ne îndreptăm atenţia asupra vieţii şi operelor acestor genii, aproape întotdeauna o facem cu mintea şi nu cu sufletul, de asta apare durerea, pentru că mintea noastră nu poate cuprinde esenţa acestor oameni, nu poate cuprinde lumina care îi călăuzeşte şi apără. Deşi  lumină aceasta ne apare ca o dâră ce se pierde în zare, urmând-o ca pe un fir călăuzitor, cu sufletul deschis, vom ajunge la adevărata esenţa a lor, vom afla de unde le vine geniul, vom afla cine îi protejează şi călăuzeşte.

Cu toţii, fără excepţie, erau ţărani, oameni simpli şi umili. Mă simt nevoit să deschid aici o paranteză pentru a atrage atenţia asupra cuvântului ţăran. De aproximativ 100 de ani acest cuvânt a primit, fără voia purtătorilor lui,  o conotaţie negativă, conotaţie ce nu are nici o legatură cu realitatea şi care “se vede treaba” că nu este spre binele neamului românesc. Termenul ţăran dă naştere altui cuvânt sacru, ţară. Cuvântul ţăran poate să preceadă cuvântul ţară cu mii de ani, iar cuvântul ţarină poate să preceadă cuvântul ţăran, iată deci care ar putea fi etimologia cuvântului ţăran, ţarină – ţăran – ţară. . .

Deşi ţăranii sunt curaţi, iar pentru hainele lor de sărbătoare nu există cuvânt care în semantica lui să le poată cuprindă măreţia(haine de sărbătoare ce păstrează vii simboluri apărute pe artefacte cu mii de ani înainte), deşi câteva vorbe a unui bătran ţăran pot valora cât 2 -3 cărţi de filozofie,  deşi ţăranii au fost aceia care au păstrat vii cultura şi graiul primit de la străbuni, a fost posibil ca acestui cuvânt să îi fie adaugat, pararel cu denotaţia iniţială, un sens batjocoritor.

Aceşti ţărani  cu geniu, simpli şi umili, nu s-au lăsat duşi de val, nu au căutat strălucirea ce fascinează şi “ia ochii”, dar  lumina  ce “vindecă şi călăuzeşte şi luminează”.

Doar gândind şi simţind în acest fel putem ajunge a cunoaşte cu adevărat pe aceşti Oameni , ce au uimit  lumea întreagă cu talentul şi lumina revărsată.

Cu toţii îl recunoaştem pe Constantin Brâncuşi ca fiind cel mai mare sculptor român al tuturor timpurilor. De asemenea, îi cunoaştem bine şi operele reprezentative, în speţă “Coloana Infinitului”, “Măiastra”, “Domnişoara Pogany”, etc. Chiar şi un necunoscător în ale artei fiind, nu ai cum să nu apreciezi geniul artistic al acestui om şi modul în care el a reuşit să expună în artă elementele mişcării şi trancendenţei seculare. Probabil elementele mişcării le identificăm cu toţii în operele “Măiastra”, “Cocoşul” sau “Pasăre în spaţiu”. De unde şi până unde transcendenţa seculară în operele lui Brâncuşi? Ehhh, de aici începem altă poveste şi ne legăm de alte detalii ce depăşesc un pic sfera artei contemporane.

Până la conlcuzii, hai să trecem un pic printr-o localitate din România contemporană, care se zbate să supravieţuiască în anomimatul liniştit al vechilor vetre săteşti originate în negura vremilor de mult apuse . . . Graţie Romaniei Libere, am ajuns printr-un reportaj în satul Loman din judeţul Alba, un cătun de ciobani, pierdut prin Munţii Sebeşului, în care se păstrează obiceiuri vechi de mii de ani.

Cimitirul acestui sat pastrează tradiţii nu de mult apuse şi care la începutul secolului XX se regăseau pe arii extinse şi în alte zone ale României. Ce ne sare imediat în ochi? Mormintele bărbaţilor trecuţi în Lumea Cealaltă înainte de însurătoare sunt decorate cu monumente funerare individuale (făurite de meşteri locali şi răsplătite cu o oaie!), reprezentând  coloane de lemn asemănătoarea cu mult mediatizata operă a lui Brâncuşi,  Coloana Infinitului.

De asemenea, din loc în loc se regăsesc în vărful acestor coloane  păsări imortalizate cu aripile deschise , pregătite de zbor, îndreptate spre răsărit,  simbolizand sufletul celui dus, care s-a întruchipat în pasăre măiastră şi astfel trăieşte veşnic. În plus, coloanele sînt împodobite cu motive populare vechi reprezentând Soarele, Luna sau Stelele. Oamenii acestor locuri păstrează credinţa că sufletul omului e luat de Gaia şi dus din lumea viilor în cea a morţilor. (Gaea, Ga, Gaia, Baba Caia reprezintă în istoria antică Zeiţa Pământ; aceste nume se regăsesc şi la alte popoare vechi - Varro / De Lingua Latina V.64 ne spune că la Romani, Caius şi Caia sînt acelaşi lucru cu Gaius şi Gaia – urmare a faptului că o parte din divinităţile locale au fost preluate şi apreciate şi de alte popoare ale vremi; aş accepta şi varianta inversă în cazul în care ar mai exista alte obiceiuri similare în alte locuri europene).

În zona de sud a Carpaţilor Meridionali unde de altfel s-a născut Brâncuşi, se regăseau obiceiuri funerare similare. Influenţat de aceste vechi tradiţii, Brâncuşi a intenţionat să ridice la Târgu Jiu o Coloană Infinită, după modelul acestor stâlpi funerari, iar în vârful acesteia să aşeze un Phoenix, o pasăre a sufletului. Până la urmă a triumfat varianta în care stâlpul funerar (Coloana Infinitului) şi Pasărea (Măiastră) au fost concepute şi expuse separat.

Coloana Infinitului şi Pasărea Maiastră . . . Dacii către sau prin Brâncuşi

Articol pe bogdane.ro

Din confesiunile lui Constantin Brâncuşi către Maria Tănase:

- În nopţile lungi de vară, când cerul este plin cu stele, pe boltă se vede DRUMUL ROBILOR LUI DUMNEZEU, ai celor care şi-au încredinţat sufletul morţii (înainte de venirea veşniciei necuprinse); tocmai de acolo coboară şi eroii neamului românesc alunecând pe razele stelelor până în parcul în care ne plimbăm. Vin în şiruri, şi obosiţi de atâta cale ce au străbătut, îi văd cum se aşează cuminţi pe scaunele de piatră în jurul mesei rotunde, la MASA TĂCERII, fiindcă fiinţa lor zeificată nu mai vorbeşte, ci priveşte ţinutul patriei în care s-au născut şi au crescut şi pentru care s-au jertfit. După ce s-au odihnit şi au prins puteri precum Anteu când atingea pământul, plini de vigoare, încep să se ridice spre înălţimi. Sînt împovăraţi de gloria nepieritoare de care s-au acoperit pentru neatârnarea neamului; mai întâi trec pe sub poarta recunoştinţei primind sărutările din partea urmaşilor pe care i-au lăsat să le ducă mai departe numele şi renumele de români viteji. Mulţumiţi că au locul lor de veşnică pomenire unde pot să fie fericiţi, încep să se urce purificaţi spre slăvile cerului. COLOANA mea le este ca un far al recunoaşterii infinite, fiindcă simbolul acesta l-am ridicat la rangul de artă, fiind stâlpul crestat ce stă de strajă la capul eroilor ce s-au stins fără lumânare. După cum vezi, nu-i nici-o taină în tot ce am făcut,.. este munca şi sudoarea unui împătimit al artei. Şi astăzi mă plec adânc în faţa patriei, sînt recunoscător poporului meu, şi-mi slăvesc eroii neamului ca orice bun român.

A tăcut, era mulţumit sufleteşte, îl simţeam după cum respira. Ne-am plimbat mult în acea seară pe care nu voi uitau-o niciodată. Mierla a-nceput să fluiere dulce chemând noaptea să coboare peste acest loc de legendă. Privighetoarea şi-a început concertul ca o primadonă care aşteptase plină de emoţii începerea concertului. Undeva, pe malul Jiului, fiindcă am luat-o pe o cărare bătătorită, ne-a ieşit în cale un pui de iepure, care fără să se intimideze de prezenţa noastră, a-nceput să-şi perie mustăţile cu lăbuţa şi ne priva curios, probabil, nu credea că-l mai poate deranja cineva la o oră atât de târzie. Am petrecut clipe de neuitat împreună, voiam ca ziua să întârzie a mai veni, prea era frumos, iar sufletele noastre însetate de iubire au profitat din plin. Voiam să îngheţ timpul în acea clipă.
- Măriucă, dacă Măiastra mea se zbătea sub degete cerând voie să se înalţe spre bolta cerului; o simţeam după cum îi bătea inimioara, iar eu om bun cum mă vezi, i-am dat drumul din colivia sufletului meu, cu tine aş face invers, te-aş băga în sufletul meu să te am pentru totdeauna.
(Întâlnirea dintre cei doi a avut loc în Parcul de la Târgu-Jiu)