Construcţiile ecologice

Citeam în urmă cu ceva ani la René Guénon că modernitatea este o conspiraţie, una care se va risipi de la sine atunci când oamenii vor re-înţelege adevărata valoare a lucrurilor.

O fi! Nu numai că este o conspiraţie dar este în acelaşi timp şi o boală gravă pe care a contractat-o omenirea. Este de ajuns să privim ce s-a întîmplat cu natura în ultimii 100 de ani şi să înţelegem asta.  “A contracta o boală”!? Sună cel puţin ciudat, nu!?

Am avut nenumărate ocazii de atunci să mă lămuresc în privinţa profunzimii acestor cuvinte. Suntem, cei mai mulţi dintre noi, victimele acestei monstruoase conspiraţii. E neîndoielnic adevărat pentru lumea ideilor, e valabil în ceea ce priveşte abordarea sustenabilă a agriculturii, e nu mai puţin adecvat în privinţa materialelor de construcţii.

Una dintre cele mai sinistre păcăleli care a făcut ravagii în ultimii 78-80 de ani este aceea a îndatorării pe viaţă pentru a cumpăra un apartament sau pentru a clădi o casă pe pământ. Indiferent de ce spune teoria juridică, ipoteca pe care o bancă o are asupra unui imobil este chiar o formă de proprietate – aceea a băncii, pentru că ratele pe care le plăteşte “cumpărătorul” sunt asimilabile până la urmă chiriei lunare. Şi nicicând nu a existat o disproporţie mai gravă între efortul făcut şi lucrul obţinut.

Hai să zicem că pe planeta Pământ ar exista un material de construcţii abundent, aflat practic la îndemâna a peste 80% dintre oameni, în cantităţi copleşitoare, gratuit sau la preţuri derizorii . Sună halucinant, nu? Să împingem ipoteza şi mai departe, zicând că acest material nu este numai omniprezent, dar este în plus şi cel mai bun posibil pentru a construi case în care să locuiască oameni, pentru că e capabil să ţină răcoare vara şi să înmagazineze căldură iarna, este impermeabil la apă cu un tratament simplu dar permeabil la vaporii de apă, adică adio igrasie, este complet nepoluant ba chiar purifică aerul.

Pare ştiinţifico-fantastic, nu? Ce poţi face ca să opreşti toate astea? E simplu, creezi un material de construcţii scump, poluant şi prost, ca să facă cineva bani din monopolul ăsta, mulţi bani. Un material din care să faci clădiri care se încing vara şi se răcesc bocnă iarna, ca să fie nevoie să le conectezi ca pe bolnavi la aparate, pompând energie contra bani, mulţi bani. Un material care să fie permeabil la apă, dar să stopeze vaporii de apă, ca să ai condiţii de mucegaiuri, şi astfel clădirile să se renoveze periodic, pentru bani, mulţi bani, iar oamenii să se trateze împotriva astmului. Mai are rost să spun că pe bani, mulţi bani?

Numai că n-am expus o ficţiune, ci o conjuraţie. Materialul de construcţie cel mai bun şi cel mai accesibil, aproape întotdeauna gratuit, este lutul, şi se găseşte chiar sub picioarele noastre. Moment în care începem să strâmbăm din nas, e normal, am fost spălaţi pe creier, şi atunci când circumvoluţiunile ni se trezesc la viaţă avem aşa, ca o greaţă la stomac. Aerul tare al adevărului e insuportabil la început.

Ziceam că Dumnezeu nu ne-a dat numai mâncare pe pământ, ci şi cu ce să ne face casele. Şi a dat atât de mult încât niciodată nu ar putea fi epuizat, dăruind şi pe bogat şi pe sărman deopotrivă, fără să ceară nimic în schimb. E greu să admitem că aerul, apa, mâncarea şi materialele pentru case au fost puse la îndemâna tuturor oamenilor, că n-a trebuit inventat nimic, ba chiar că rodul « progresului » e de fapt un şir de piedici pe care ni le-am pus singuri în timp ce ne aflam în plină fugă…

La mai puţin de 1 metru sub pământ se află un material care întruneşte toate condiţiile pentru a face o casă uscată, sănătoasă, estetică şi nepoluantă. Cu ceva efort fizic, cu inspiraţie şi amuzament, ajutat de tehnologii subrudimentare, oricine îşi poate face o casă fără să se îndatoreze pentru un sfert de secol la cămătari.

De fapt, se poate mult mai mult decât atât, mai mult decât frumuseţile pe care le vedem la Muzeul Satului. Din lut yemeniţii fac palate înalte de peste 40 de metri. Aproape toate moscheile africane, minarete majestuoase sunt făcute din lut. Marele Zid Chinezesc, singura construcţie arhitectonică ce se vede din spaţiul cosmic, este construit în cea mai mare parte din lut, acoperit sau nu cu piatră. Ironic, nu ?

Civilizaţia pre-columbiană Anasazi a lăsat ruine într-o foarte bună stare de conservare ale unor clădiri construite din chirpici (adobe). Piramidele precolumbiene din America Centrala si de Sud sunt umplute si ele cu lut. În Europa de Vest există clădiri din lut locuite, de 3-4 etaje înălţime, datând de 4-500 de ani, într-o stare de conservare excelentă. Mortarul roman, care a fost folosit de la îmbinarea pietrelor din Colosseum şi până la catedralele medievale, era o combinaţie de lut şi var, la îndemâna oricărui ţăran cu un pic de glagorie.

Ne place sau nu, la edificarea palatului Versailles n-a intrat nici un sac de ciment. Pereţii Catedralei Sixtine n-au cunoscut niciodată varul lavabil. Termopanele actuale sunt puerile în raport cu sticla flexibilă care există de sute de ani la multe dintre catedralele gotice, şi al cărei secret de fabricaţie s-a pierdut.

Fundaţiile rigide din fier-beton şi ciment răspund incomparabil mai prost la cutremure decât fundaţiile fără liant din pietre aşezate cu artă unele peste altele. Suprema prostie arhitecturală şi tehnică a fost atinsă la casele americăneşti, coborâte la nivelul de consumabile, utilizabile cam atât timp cât se plăteşte ipoteca. Ca să treci de la locuinţe cvasi-gratuite care ţin 500-1000 de ani cu întreţinere accesibilă celor necalificaţi, pentru a ajunge la locuinţe hiperscumpe, nocive pentru sănătate şi mediu, necesitând cantităţi enorme de energie pentru a fi fabricate, şi alte cantităţi uriaşe de energie pentru a fi menţinute în parametri suportabili pentru om, e nevoie de o conjuraţie.

Ideile moderne parodiază ţesătura metafizică a lumii tradiţionale. Mâncarea pe care ne-o oferă producţia de masă maimuţăreşte adevărata hrană de care avem nevoie pentru a fi sănătoşi. Locuinţele pe care cu greu le obţinem sunt păcăleli arhitectonice pentru care ne amanetăm viitorul nostru şi al copiilor noştri.

În ciuda a ceea ce se spune, scump nu înseamnă şi bun, pentru că niciodată cantitatea nu a putut servi ca măsură calităţii. Bun poate fi şi adesea este ceva foarte ieftin sau gratis, dar inteligent. Ce e nou nu este adesea superior a ceea ce este vechi, ba chiar dimpotrivă.

De fapt, dacă noul este produsul complexului industrial, poţi paria că este scump, prost, strident, perisabil şi urât. Compară cu produsele meşterilor din vechime şi-ai să-mi dai dreptate. În cele ce urmează, în câteva texte, voi trece în revistă principalele tehnici de construcţie ecologică (cob, straw balls, earthbags, earthship, rammed earth etc.), cu avantajele şi dezavantajele lor. Prezentări succinte, comparaţii cu tehnici înrudite sau cu tehnicile moderne. Ceva filmuleţe, linkuri, cărţi.

În urmă cu câteva luni, un articol stupizel despre Sepp Holzer m-a făcut să descopăr permacultura, să citesc clasicii curentului aproape în întregime şi să-mi doresc să aplic această paradigmă pe pământul meu. Cine ştie câte case se vor face pornind de la acest mic serial? La urma urmei, nu este vorba despre vreo exotică soluţie alternativă, ci de chiar SOLUŢIA. Alternativele modernităţii s-au răsuflat.

Ziceam că există un material aproape universal distribuit, accesibil cu costuri tinzând spre zero, şi care poate răspunde foarte bine cerinţelor rezonabile ridicate de o locuinţă privată pe pământ. Am exagerat prin multiple omisiuni. De fapt, lutul este cam de 100 de ori mai bun decât orice alt material sintetic. Şi se pot face nu doar mici construcţii în regie proprie, ci şi construcţii civile şi industriale pretenţioase.  Însă dacă n-ar fi obscurat de o campanie comerciale care a durat aproape o generaţie, lutul ar fi azi visul oricărui constructor, de orice talie.

Ce este lutul? E o intrebare fundamentală, de al cărei răspuns depinde modul în care ne raportăm noi la el. Tehnic vorbind, este un dozaj foarte divers a trei ingrediente de bază: argilă, nămol şi nisip. Mai mult decât atât, pe lângă procentele diferite, argilele variază şi ele de la kaolinită (improprie construcţiilor dar excelentă pentru porţelan) până la montmorillonită (excelentă pentru case din lut), iar nisipul merge de la foarte fin la nisip aspru (cu cât mai aspru cu atât mai bine pentru construcţii).

Nu există deci lut ci, forţând un plural, luturi. Diversitatea este însă atenuată de o veste bună: plaja formulelor potrivite pentru construcţii este foarte generoasă. Principalul “defect” al lutului este deci faptul că nu poate fi standardizat. Lucru firesc pentru tot ceea ce e natural, dar impardonabil pentru mentalitatea modernă, care nivelează şi uniformizează totul, reducând brutal calitatea la cantitate.

Materialele moderne au nevoie de executanţi fideli, lutul cere oameni capabili să ia decizii în funcţie de condiţiile particulare. O casă cu fundaţie de beton va fi aceeaşi şi în America, şi în China, doar forma e alta. O casă cu pereţi de lut permite o varietate a abordărilor tehnice deconcertantă. Tencuiala de ciment este până la urmă aceeaşi. Tencuielile din lut sunt de foarte multe feluri, servind multor scopuri.

Standardizarea este un fenomen endemic al modernităţii, care simplifică la extrem lucrurile, şi al cărei efect pervers este lenea intelectuală a celui implicat în manipularea materialului. Lutul, ca orice material tradiţional, cere ochi atent, experienţă, o bogată cunoaştere tehnică. Lutul are nevoie de un meşter care să ia decizii. Materialele moderne, aşa cum spuneam, cer doar executanţi fideli.

Comportamentul lutului într-o construcţie este absolut unic, şi aici începem să vedem cu ce avem de-a face. Să începem cu umiditatea aerului din interior. Există o relaţie foarte interesantă între lut şi umiditatea unei case. Practic, omul are nevoie de o umiditate ambientală de 30-70%, sub acest nivel răceşte foarte uşor, iar peste acest nivel face astm.

Lutul conservă în mod firesc această umiditate, dând drumul la vapori de apă dacă se coboară sub 30%, şi absorbind vapori de apă dacă se creşte peste 70%. Nu e nevoie de nimic special, de nici un aparat, de nici o forma de energie pentru a obtine acest efect. Acesta e lutul. În zonele cu climat rece, vaporii de apă din aerul de interior ies prin pereţi spre exterior. Dacă aerul e răcit în pereţi şi atinge punctul de condens, atunci se produce condensarea.

Umezeala reduce capacitatea de izolare termică şi poate duce la creşterea ciupercilor. Avand o mare capilaritate, lutul transportă rapid umiditatea în afara clădirii, pericolul condensării în pereţi fiind redus. Cimentul nu este capabil de acest mecanism. De fapt, cimentul face exact pe dos, având nevoie de input energetic care să-i corecteze defectele. Într-o casă cu tencuială pe bază de ciment umiditatea se reglează prin intermediul aparatelor.

Alte avantaje notabile: Lutul menţine căldura – nu neapărat datorită unor calităţi intrinseci, cât faptului că zidăria din lut are în multe abordări arhitectonice grosimea de 60-100 cm, realizând în practică conceptul de masă termică, pe care clădirile actuale îl ratează cu brio. Masa termică acţionează ca o baterie, înmagazinând căldura în timpul zilei şi dându-i drumul în timpul nopţii, şi invers, înmagazinând răcoarea nopţii pentru a o elibera în timpul zilei.

Ciclul anual înregistrează acelaşi comportament: lutul ţine răcoare vara şi cald iarna. Factorul de “întârziere”, despre asta fiind vorba aici, se referă la perioada de timp în care temperatura din exterior ajunge în interior. Un perete cu o capacitate de înmagazinare a căldurii crescută determină o întârziere mare şi o scădere a căldurii mare, în timp ce un perete cu o izolaţie termică mare doar reduce amplitudinea temperaturii. În zonele cu zile călduroase şi nopţi friguroase, un factor de întârziere notabil este foarte important pentru crearea unui climat interior confortabil. Acest factor este influenţat atât de materialul de construcţie, cât şi de forma clădirii.

În Egipt s-a efectuat un test având ca obiect două clădiri, prima din pereţi construiţi din cărămizi de lut, având grosimea de 50 cm, iar cealaltă din beton având grosimea de 10 cm. Variaţia de temperatură în exterior a fost de 13 grade Celsius, în interiorul casei din lut a fost de doar 4 grade Celsius, iar în casa de beton a fost de 16 grade Celsius. Astfel, amplitudinea temperaturii a fost de patru ori mai mare în casa din beton decât în cea de pământ.

Lutul economiseşte energia şi reduce poluarea mediului înconjurător – în mod evident, dacă materialul de construcţie se obţine atunci când se sapă fundaţia casei, cheltuielile de transport sunt zero. Dacă lutul nu trebuie ars, ci se usucă la soare, cheltuielile cu energia sunt şi ele zero. Şi ca să fie capac la toate, lutul absoarbe agenţii poluanţi din aer. Se vorbeşte despre efectul purificator al caselor din lut. Nu-mi pot explica asta. Poate lutul e viu, cum sunt plantele. Habar n-am.

Până la urmă, dincolo de faptul că e un compus din argilă + nămol + nisip, este legitim să ne întrebăm cu ce anume poate fi asemuit lutul. Minerale măcinate de-a lungul timpului, zic experţii. Particule de rocă zdrobite fin, cu o acţiune parodiată de materialele de construcţie moderne: argila se umflă în contact cu apa, iar sub acţiunea vibraţiilor face o priză fantastică cu nisipul şi nămolul. O casă din lut este nici mai mult nici mai puţin decât o rocă reconstituită plastic în contact cu apa şi cu forţele electromagnetice.

Nu cred că a explica din ce este compus ceva, revine la a defini materialul respectiv. Altfel spus, a clasifica nu este a explica. Cred dimpotriva în definiţiile sintentice. Pentru mine, lutul este la jumătatea distanţei dintre aluat şi rocă. Plastic atunci când îl modelăm, solid în momentul în care procesul modelării ia sfârşit. Ţine aproape de miracol, acest material pe care îl extragem sub formă de praf, îl umectăm şi apoi îi dăm formă pentru 3-4 secole.

Hai să mai vedem câteva dintre calităţile lutului, nebănuite pentru cei mai mulţi dintre noi. Rezistenţa la compresie a unui material de construcţie este aflată în directă conexiune cu capacitatea acestuia de a creşte pe verticală. Se consideră că rezistenţa la compresie a elementelor uscate ale clădirilor făcute din pământ, precum pereţii de pământ bătătorit (rammed earth), are în general valori între 5 şi 50 kg/cm patrat. Totuşi, în Yemen există exemple de case din pământ care au greutate dublă faţă de aceasta. De aici profesorul Gernot Minke de la Universitatea din Kassel trage concluzia că este posibil să construieşti o clădire de pământ cu 10 etaje. Şi nu este doar o posibilitate teoretică. În oraşul Shibam, din Yemen, aflat in patrimoniul UNESCO, există blocuri făcute din chirpici, care dateaza din sec. XV.

Mai există o diferenţă foarte importantă între materialele de construcţie convenţionale şi cele tradiţionale: cimentul se amestecă cu nisip, sau cu pietriş, sau cu tot soiul de adezivi, în vreme ce lutul subţire capătă proprietăţi noi şi neaşteptate dacă este amestecat cu zer, brânză albă grasă, brânză proaspătă, urină, bălegar, ulei de in dublu rafinat, clei de cazeină şi var. Fiecare dintre aceste combinaţii aduce ceva deosebit. De exemplu, lutul poate deveni rezistent la abraziune dacă se adaugă la amestecare brânză albă şi var.

Dacă ulterior se dă cu ceară pentru podele, rezistenţa la abraziune creşte considerabil. Adăugarea făinii de secară îmbunătăţeşte prelucrarea tencuielii şi măreşte rezistenţa suprafeţei la abraziune uscată şi umedă. O astfel de rezistenţă poate fi creată prin adăugarea de borax, uree, gluconat de sodiu şi ziare mărunţite (care furnizează fibre de celuloză şi clei). Îmbibat corespunzător cu ulei de in, lutul poate servi la crearea unei chiuvete perfect impermeabile. Ajunşi în acest punct, realizăm că lutul se combină cu materiale organice.

Se spune că porţelanurile chinezeşti şi-ar trage secretul rezistenţei din dozajul kaolinitei cu urină fermentată. Afli toate acestea şi-ţi spui că ne-am fi putut lipsi de industria chimică, de toată poluarea adusă de combinate, numai că am ales, cândva, greşit. Este poate timpul să revenim la ceea ce făceau părinţii părinţilor noştri, care erau capabili să construiască 4-5 case într-o viaţă de om fără să se îndatoreze la cămătari.

Cea mai proastă opţiune pentru finisarea unei case din lut este tencuiala din ciment. Pusă parcă cu ruşine, să nu vadă lumea că stăpânul n-a avut bani de cărămizi arse, cimentul distruge în câtiva zeci de ani lutul din cauza comportamentului opus în raport cu umezeala şi cu vaporii de apă: în vreme ce cimentul atrage umezeala şi împiedică circulaţia vaporilor de apă, lutul permite atât înmagazinarea cât şi eliminarea umezelii, permiţând circulaţia vaporilor de apă.

Clădirile istorice renovate cu tencuieli din ciment au mâncat lutul în doar 50 de ani, cerând refacerea lor cu elementele de decoraţiune originale. Cea mai simplă metodă de întărire a suprafeţei exterioare din lut este consolidarea prin frecarea cu o piatră sau o mistrie de metal. Prelucrarea este corespunzătoare dacă suprafaţa apare strălucitoare şi nu se văd pori sau crăpături. Deci simpla compresie este superioara cimentului. Compoziţia materialului rămâne nemodificată, producând o rezistenţă surprinzătoare la intemperii. În Nepal, un înveliş rezistent la intemperii este făcut din var nestins, grăsime şi apă. Ţăranii români foloseau pentru protecţia suprafeţei din lut un amestec de var cu zer.

Hai să încercăm să facem o sinteză a acestui episod. Lutul este un material ale cărui proprietăţi depăşesc de departe tot ce-au putut da laboratoarele chimice. Poate fi echivalat cu libertatea, pentru că a face o casă în regie proprie reduce cheltuielile practic la ceva lemn, uşi, ferestre şi acoperiş. Provocările intelectuale sunt pe măsura rezultatelor excepţionale care se pot obţine, lutul având o versatilitate uluitoare. Cum sunt cu putinţă toate acestea?

Cum se poate ca o casă de la Muzeul Satului să aibă un aer mai primitor decât un apartament modern, în ciuda faptului că nimeni nu mai locuieşte în ea de 70-100 de ani? Oare rezonanţa noastră cu acest material ţine de o anumită compatibilitate ancestrală, neluată în seamă de timpurile noastre bezmetice?

Din ţărână suntem făcuţi şi în ţărână ne întoarcem, spune prohodul. Dumnezeu l-a făcut pe om din lut, peste care a suflat duh. Evreii l-au numit pe Adam Kadmon, adică Adam cel Roşu, Adam din Lut. Fără greş, Scripturile tuturor religiilor ştiu că suntem apă, aer şi lut. Printr-o corespondenţă premeditată, pe pământ aceste lucruri sunt la dispoziţia tuturor, bogaţi şi săraci deopotrivă, fiind aproape universal raspandite. Şi dacă o casă omenească, o locuinţă pe potriva Omului, ar trebui să fie construită din aceleaşi materiale ca şi el, din apă, aer şi lut?

Un articol de Radu Iliescu

Constantin Brâncuşi

Astăzi, 19 februarie, se împlinesc 135 de ani de la naşterea  aceluia ce a fost omul Constantin Brâncuşi.

“Aş vrea ca lucrările mele să se ridice în parcuri şi grădini publice, să se joace copiii peste ele, cum s-ar fi jucat peste pietre şi monumente născute din pământ, nimeni să nu ştie ce sunt şi cine le-a făcut – dar toată lumea să simtă necesitatea şi prietenia lor, ca ceva ce face parte din sufletul Naturii.”  Constantin Brâncuşi

“Când nu mai sîntem copii, sîntem deja morţi.”  Constantin Brâncuşi

“În vreme ce, nemulţumiţi de arta figurativă, un Picasso căuta să deformeze obiectele percepţiei noastre pentru ca acestea să nu mai semene cu ele însele, Brâncuşi a avut ambiţia ofensivă de a le sili să semene cu ele însuşi, chiar mai mult. ” Alexandru Buican

“Atelierul lui Brâncuşi avea înfăţişarea unui peisaj preistoric; trunchiuri de copaci, blocuri de piatră, un cuptor unde proprietarul, un primitiv, frige bucăţi de carne înfipte în ţepuşe de fier. În fiecare colţ, brontozauri şi-au depus ouă, iar statui strălucitoare atrag americance frumoase ca pe păsări.”  Jean Cocteau

“Şi a fost seară – mai precis Occident, adică tărâmul unde se împlineşte uciderea soarelui prin moarte integrală – şi a fost dimineaţă, adică Orient – zi întâi – primind setea duhului fără spaţiu şi timp şi intrarea în neantul divin prin Coloanele infinite, devenind călător neînfricat prin “Coloana Soarelui de Vis” spre împărăţia sufletelor de lumină fără de sfârşit. Dar această Împărăţie – Înălţare – Împlinire nu vine atunci când o cauţi, ci numai atunci când eşti pregătit să-ţi primeşti moartea din dragoste ca pe un semn de lumină.”  Constantin Milea Sandu

“Încă din timpul vieţii, şi cu atât mai abitir după moartea sa, pe omul Constantin Brâncuşi imaginarul autohton sau de aiurea l-a transformat fără preget în Zeu, în Artist, în Prinţ şi Patriarh, iar efectul pervers al acestor majuscule este, ciudat, tocmai anihilarea sculptorului, transformarea lui într-un exemplar de muzeu, strălucitor şi intangibil.”  Silviu Man

“Născut în data de 19 februarie 1876, Constantin este al cincilea copil al lui Nicolae şi Maria Brâncuşi. Prima clasă primară o face la Peştişani, apoi continuă şcoala la Brădiceni. Copilăria este marcată de dese plecări de acasă şi ani lungi de ucenicie în ateliere de boiangerie, prăvălii şi birturi.

După ce a urmat Şcoala de Arte şi Meserii în Craiova (1894 – 1898) vine la Bucureşti unde absolvă Şcoala de Belle-Arte în 1902. În timpul studenţiei, chiar în primul an, în 1898, lucrarea sa Bustul lui Vitellius obţine “menţiune onorabilă”, Cap al lui Laocoon din 1900 obţine medalia de bronz, iar Studiu din 1901, câştigă medalia de argint. Timp de doi ani, între 1900 şi 1902, cu ajutorul doctorului Dimitrie Gerota, realizează Ecorşeu, un studiu pentru reprezentarea corpului omenesc, lucrare căreia i se atribuie o medalie de bronz. Precizia detaliilor acestei lucrări va face ca Ecorşeul să fie folosit în şcolile româneşti de medicină, după ce se vor face câteva copii, iar Marcel Duchamp va include fotografia Ecorşeului în expoziţia pe care o va organiza la sfârşitul anului 1933 la Galeria Brummer din New York City.
În 1903, primeşte prima comandă a unui monument public, bustul generalului medic Carol Davila, care va fi instalat la Spitalul Militar din Bucureşti şi reprezintă singurul monument public al lui Brâncuşi din Bucureşti.

Pleacă în 1904 la studii la München, dar după şase luni o porneşte pe jos prin Bavaria, Elveţia până la Langres, în Franţa, de unde ia trenul până la Paris. În 1905 reuşeşte la concursul de admitere la prestigioasa École Nationale Supérieure des Beaux-Arts, unde lucrează în atelierul lui Antonin Mercié până în 1906 când, atingând limita de vârstă, părăseşte şcoala. Refuză să lucreze ca practician în atelierul lui Auguste Rodin, rostind cuvintele devenite celebre, “Rien ne pousse à l’ombre des grands arbres” (Nimic nu creşte la umbra marilor arbori.).“ Wikipedia

Privind chipurile unora dintre marii noştri oameni de geniu, Eminescu, Enescu,Brâncuşi, Ciprian Porumbescu şi alţii, contemplând rodul muncii şi geniul lor, o durere îmi încolţea de fiecare dată în suflet, durere pe care nu o înţelegeam. La început credeam că este iscată din tristeţea de a nu-i mai avea astăzi printre noi, deşi ei sînt nemuritori, apoi am început să gândesc că e de vină faptul că mai întotdeauna ei  ne scapă printre degete, aşa cum spune Silviu Man despre Brâncuşi în recenzia biografiei acestuia, biografie realizată de Alexandru Buican.  Mai târziu am realizat că nu era nici una ni alta, ci altceva mult mai subtil. . .Atunci când ne îndreptăm atenţia asupra vieţii şi operelor acestor genii, aproape întotdeauna o facem cu mintea şi nu cu sufletul, de asta apare durerea, pentru că mintea noastră nu poate cuprinde esenţa acestor oameni, nu poate cuprinde lumina care îi călăuzeşte şi apără. Deşi  lumină aceasta ne apare ca o dâră ce se pierde în zare, urmând-o ca pe un fir călăuzitor, cu sufletul deschis, vom ajunge la adevărata esenţa a lor, vom afla de unde le vine geniul, vom afla cine îi protejează şi călăuzeşte.

Cu toţii, fără excepţie, erau ţărani, oameni simpli şi umili. Mă simt nevoit să deschid aici o paranteză pentru a atrage atenţia asupra cuvântului ţăran. De aproximativ 100 de ani acest cuvânt a primit, fără voia purtătorilor lui,  o conotaţie negativă, conotaţie ce nu are nici o legatură cu realitatea şi care “se vede treaba” că nu este spre binele neamului românesc. Termenul ţăran dă naştere altui cuvânt sacru, ţară. Cuvântul ţăran poate să preceadă cuvântul ţară cu mii de ani, iar cuvântul ţarină poate să preceadă cuvântul ţăran, iată deci care ar putea fi etimologia cuvântului ţăran, ţarină – ţăran – ţară. . .

Deşi ţăranii sunt curaţi, iar pentru hainele lor de sărbătoare nu există cuvânt care în semantica lui să le poată cuprindă măreţia(haine de sărbătoare ce păstrează vii simboluri apărute pe artefacte cu mii de ani înainte), deşi câteva vorbe a unui bătran ţăran pot valora cât 2 -3 cărţi de filozofie,  deşi ţăranii au fost aceia care au păstrat vii cultura şi graiul primit de la străbuni, a fost posibil ca acestui cuvânt să îi fie adaugat, pararel cu denotaţia iniţială, un sens batjocoritor.

Aceşti ţărani  cu geniu, simpli şi umili, nu s-au lăsat duşi de val, nu au căutat strălucirea ce fascinează şi “ia ochii”, dar  lumina  ce “vindecă şi călăuzeşte şi luminează”.

Doar gândind şi simţind în acest fel putem ajunge a cunoaşte cu adevărat pe aceşti Oameni , ce au uimit  lumea întreagă cu talentul şi lumina revărsată.

Cu toţii îl recunoaştem pe Constantin Brâncuşi ca fiind cel mai mare sculptor român al tuturor timpurilor. De asemenea, îi cunoaştem bine şi operele reprezentative, în speţă “Coloana Infinitului”, “Măiastra”, “Domnişoara Pogany”, etc. Chiar şi un necunoscător în ale artei fiind, nu ai cum să nu apreciezi geniul artistic al acestui om şi modul în care el a reuşit să expună în artă elementele mişcării şi trancendenţei seculare. Probabil elementele mişcării le identificăm cu toţii în operele “Măiastra”, “Cocoşul” sau “Pasăre în spaţiu”. De unde şi până unde transcendenţa seculară în operele lui Brâncuşi? Ehhh, de aici începem altă poveste şi ne legăm de alte detalii ce depăşesc un pic sfera artei contemporane.

Până la conlcuzii, hai să trecem un pic printr-o localitate din România contemporană, care se zbate să supravieţuiască în anomimatul liniştit al vechilor vetre săteşti originate în negura vremilor de mult apuse . . . Graţie Romaniei Libere, am ajuns printr-un reportaj în satul Loman din judeţul Alba, un cătun de ciobani, pierdut prin Munţii Sebeşului, în care se păstrează obiceiuri vechi de mii de ani.

Cimitirul acestui sat pastrează tradiţii nu de mult apuse şi care la începutul secolului XX se regăseau pe arii extinse şi în alte zone ale României. Ce ne sare imediat în ochi? Mormintele bărbaţilor trecuţi în Lumea Cealaltă înainte de însurătoare sunt decorate cu monumente funerare individuale (făurite de meşteri locali şi răsplătite cu o oaie!), reprezentând  coloane de lemn asemănătoarea cu mult mediatizata operă a lui Brâncuşi,  Coloana Infinitului.

De asemenea, din loc în loc se regăsesc în vărful acestor coloane  păsări imortalizate cu aripile deschise , pregătite de zbor, îndreptate spre răsărit,  simbolizand sufletul celui dus, care s-a întruchipat în pasăre măiastră şi astfel trăieşte veşnic. În plus, coloanele sînt împodobite cu motive populare vechi reprezentând Soarele, Luna sau Stelele. Oamenii acestor locuri păstrează credinţa că sufletul omului e luat de Gaia şi dus din lumea viilor în cea a morţilor. (Gaea, Ga, Gaia, Baba Caia reprezintă în istoria antică Zeiţa Pământ; aceste nume se regăsesc şi la alte popoare vechi - Varro / De Lingua Latina V.64 ne spune că la Romani, Caius şi Caia sînt acelaşi lucru cu Gaius şi Gaia – urmare a faptului că o parte din divinităţile locale au fost preluate şi apreciate şi de alte popoare ale vremi; aş accepta şi varianta inversă în cazul în care ar mai exista alte obiceiuri similare în alte locuri europene).

În zona de sud a Carpaţilor Meridionali unde de altfel s-a născut Brâncuşi, se regăseau obiceiuri funerare similare. Influenţat de aceste vechi tradiţii, Brâncuşi a intenţionat să ridice la Târgu Jiu o Coloană Infinită, după modelul acestor stâlpi funerari, iar în vârful acesteia să aşeze un Phoenix, o pasăre a sufletului. Până la urmă a triumfat varianta în care stâlpul funerar (Coloana Infinitului) şi Pasărea (Măiastră) au fost concepute şi expuse separat.

Coloana Infinitului şi Pasărea Maiastră . . . Dacii către sau prin Brâncuşi

Articol pe bogdane.ro

Din confesiunile lui Constantin Brâncuşi către Maria Tănase:

- În nopţile lungi de vară, când cerul este plin cu stele, pe boltă se vede DRUMUL ROBILOR LUI DUMNEZEU, ai celor care şi-au încredinţat sufletul morţii (înainte de venirea veşniciei necuprinse); tocmai de acolo coboară şi eroii neamului românesc alunecând pe razele stelelor până în parcul în care ne plimbăm. Vin în şiruri, şi obosiţi de atâta cale ce au străbătut, îi văd cum se aşează cuminţi pe scaunele de piatră în jurul mesei rotunde, la MASA TĂCERII, fiindcă fiinţa lor zeificată nu mai vorbeşte, ci priveşte ţinutul patriei în care s-au născut şi au crescut şi pentru care s-au jertfit. După ce s-au odihnit şi au prins puteri precum Anteu când atingea pământul, plini de vigoare, încep să se ridice spre înălţimi. Sînt împovăraţi de gloria nepieritoare de care s-au acoperit pentru neatârnarea neamului; mai întâi trec pe sub poarta recunoştinţei primind sărutările din partea urmaşilor pe care i-au lăsat să le ducă mai departe numele şi renumele de români viteji. Mulţumiţi că au locul lor de veşnică pomenire unde pot să fie fericiţi, încep să se urce purificaţi spre slăvile cerului. COLOANA mea le este ca un far al recunoaşterii infinite, fiindcă simbolul acesta l-am ridicat la rangul de artă, fiind stâlpul crestat ce stă de strajă la capul eroilor ce s-au stins fără lumânare. După cum vezi, nu-i nici-o taină în tot ce am făcut,.. este munca şi sudoarea unui împătimit al artei. Şi astăzi mă plec adânc în faţa patriei, sînt recunoscător poporului meu, şi-mi slăvesc eroii neamului ca orice bun român.

A tăcut, era mulţumit sufleteşte, îl simţeam după cum respira. Ne-am plimbat mult în acea seară pe care nu voi uitau-o niciodată. Mierla a-nceput să fluiere dulce chemând noaptea să coboare peste acest loc de legendă. Privighetoarea şi-a început concertul ca o primadonă care aşteptase plină de emoţii începerea concertului. Undeva, pe malul Jiului, fiindcă am luat-o pe o cărare bătătorită, ne-a ieşit în cale un pui de iepure, care fără să se intimideze de prezenţa noastră, a-nceput să-şi perie mustăţile cu lăbuţa şi ne priva curios, probabil, nu credea că-l mai poate deranja cineva la o oră atât de târzie. Am petrecut clipe de neuitat împreună, voiam ca ziua să întârzie a mai veni, prea era frumos, iar sufletele noastre însetate de iubire au profitat din plin. Voiam să îngheţ timpul în acea clipă.
- Măriucă, dacă Măiastra mea se zbătea sub degete cerând voie să se înalţe spre bolta cerului; o simţeam după cum îi bătea inimioara, iar eu om bun cum mă vezi, i-am dat drumul din colivia sufletului meu, cu tine aş face invers, te-aş băga în sufletul meu să te am pentru totdeauna.
(Întâlnirea dintre cei doi a avut loc în Parcul de la Târgu-Jiu)