Apocalipsa

„Iubite cetitoriu, multe prostii ăi fi cetit de cînd eşti. Ceteşte, rogu-te, şi ceste şi, unde-i vede că nu-ţi vin la socoteală, ie pană în mînă şi dă şi tu altceva mai bun la ivală, căci eu atîta m-am priceput şi atîta am făcut.”

Peste tot se vorbeşte de Apocalipsă, de profeţiile Maya sau de sfîrşitul lumii. Informaţiile sînt contradictorii şi obsedante, iar oamenii nu ştiu ce să mai creadă. Pentru că foarte exactul calendar mayaş se opreşte în decembrie 2012, s-a impus concluzia că lumea se va sfîrşi în atunci. Asta nu arată neapărat că lumea cunoscută îşi va afla ultimele clipe în această zi, cum greşit s-a scris. Că sfîrşitul unei epoci nu este acelaşi cu sfîrşitul lumii ne-o demonstreză un cuvînt al limbii române, apocalipsă(epocă-lipsă).

Epocă-lipsă este o metaforă pur rumînească, nici unde acest cuvînt nu mai are un asemenea înţeles. Atunci cînd spunem pur rumînească ne gîndim la ţăran, el este cel căruia îi datorăm limba,  dar nu numai aceasta,  şi cultura multimilenară, transmisă prin viu-grai, din generaţie în generaţie. Deşi epocă-lipsă nu este o metaforă elegantă, „o metaforă de salon”, espresivitatea sa este remarcabilă. Trebuie să recunoaştem că imaginea metaforică din unele cuvinte pur rumîneşti este „uneori aşa de intensă, atât de plastică, încât limbajul elevat le evită, din pudoare”.

Dacă în Dicţionarul explicativ al limbii române din 1984, rumîn este echivalent cu român, iar rumînesc(-ească) este identic cu românesc(-ească, în Dex online stă cuminte şi ne aşteaptă o mare surpriză: RUMÂN s. (IST.) iobag, şerb, vecin, (rar) serv, (înv.) prost. Din noua definiţie a cuvîntulul rumîn aflăm că ţăranii, care sînt temelia acestei naţii, nu sînt proşti doar în argou, cum erau pînă acum, ci sunt proşti şi oficial. Acum vedeţi dumneavoastră adevărata faţă a acestor „savanţi”, pe mîna cărora ne-am lăsat viitorul naţiei noastre?

Cum spuneam mai sus, cuvîntul ţăran s-a pricopsit cu o  conotaţie negativă, conotaţie ce nu are nici o legatură cu realitatea şi care „se vede treaba” că nu este spre binele neamului rumînesc. Deşi ţăranii sînt curaţi, iar pentru hainele lor de sărbătoare nu există cuvînt care în semantica lui să le poată cuprindă măreţia, deşi cîteva vorbe ale unui bătran ţăran pot valora cît 2 -3 cărţi de filozofie,  deşi ţăranii au fost aceia care au păstrat vii cultura şi graiul primit de la străbuni, nimic din acestea nu a contat pentru acei ce căutau batjocorirea ţăranului.

Ţăranii nu făceau congrese pentru a „patenta” cuvinte, graiul lor s-a dezvoltat natural. Ei nu aveau de ce să împrumute cuvinte de la unii vremelnici pe aceste plaiuri, aveau tot ce le trebuia în propriul grai, de-o mare complexitate şi bogăţie, dar fără gramatică scrisă, dezvoltat continuu timp de aproape 100 de secole, de cînd au devenit primii agricultori ai Europei. Este ştiut că doar la populaţiile sedentare apare o dezvoltare armonioasă a limbii vorbite…

Graiul strămoşesc există intrinsec, el se explică pe sine însuşi prin propriile sale cuvinte, nu e nevoie să apeleze ca limbile moderne(„de salon”), la cuvinte din alte limbi sau dialecte pentru a-şi explica elementele intime. Acesta a fost una din cele două caracteristici esenţiale ale unei limbi naturale, dezvoltate armonios, a doua este necesitatea de a avea radicali proprii. Prin radical propriu se înţelege o rădăcină de cuvînt, un element primordial de la care s-a plecat în formarea cuvintelor compuse. Aceste rădăcini pot fi numite şi morfeme, iar primele morfeme, după Lucian Cueşdean, au fost chiar sunetele din natură, onomatopeele. De exemplu, onomatopea PÎR este comună mai multor sunete din natură, focului, zgomotului unui pîrîu de munte, ruperii unui lemn, etc. şi a folosit la crearea a peste 60 de cuvinte, ce aparţin mai multor familii lexicale. Cîteva exemple: a pîr-li, pîr-lit, pîr-litură, pîr-leală, a pîr-păli, pîr-pălire, a pîr-joli, pîr-jol, pîr-joală, a pîr-gui, pîr-guit, pîr-guială, pîr-gă, pîr-gav, a pîr-îi, pîr-îaiaş, pîr-ăuţ, pîr-rău, etc. Derivarea din onomatopee este rar întîlnită în alte limbi, acolo este o excepţie, pe cînd în graiul rumînesc „compunerea onomatopeică este aproape o regulă”, iar fără Î şi  nu pot fi redate autentic sunetele din natură.

Multe din cuvintele alcătuite cu ajotorul radicalilor sau a rădăcinilor de cuvinte sînt cuvinte imagine, reale metafore, dar care nu sînt întotdeauna elegante. În „Româna, limba Vechii Europe” aflăm destule exemple, din care prezentăm cîteva: o măs-lină este un fruct ce trebuie mas-ticat lin, altfel ştim cu toţii ce se poate întîmpla, o lin-gură trebuie dusă lin la gură, altfel se poate vărsa conţinutul, o vie-spe este o spe-rietoare vie, un ste-jar este un lemn de esenţă tare, căruia îi stă jar-ul mai mult timp(arderea sa este mai domoală), o vij-elie este este o furtună care face vîj şi este produsă de Elie sau Ilie,   o săgeată sau o pasăre face zbîrr în zb-or,  iar ur-su este un animal greoi dar care ur-că sus, în copaci, etc.

În DEX, măslină este dată cu etimon slav, iar lingură, viespe şi urs cu etimon latin, din lingula, vespa şi respectiv ursus, dar ele nu pot fi preluate de la alţii  pentru că doar în limba română sînt metafore, în schimb ele pot fi ieşite din română în alte limbi sau dialecte. În cazul cuvintelor vijelie şi zboară lucrurile sînt şi mai clare, acestea sînt metafore alcătuite cu ajutorul  radicalilor onomatopee vîj şi zbîrr. Vijelie are etimon necunoscut, iar zbor are etimon bulgar, din sbor, care este toponim. Singura explicaţie  logică este că zbor a ieşit din română în bulgară.

Că aşa s-au întîmplat lucrurile şi în cazul altor cuvinte ale minunatei noastre limbi este demonstrat de o limbă veche, sanscrita. În sanscrită aflăm, printre multe alte cuvinte şi următoarele: acasha(acasă), lup(lup), Om(om), vrate(frate), lamba(limba), navasti( nevastă), luptă(luptă), prans(prînz), dzambaiami(a zîmbi), dusman(duşman), crapaiami(a crăpa), naiba(naiba) şi nu în ultimul rînd, apu(apa), etc. Acasă, apă, lup, om, frate, limbă, luptă, a crăpa şi prînz au etimon latin, nevastă are etimon slav, a zîmbi are etimon bulgar, duşman are etimon turc, iar naiba are etimon necunoscut. Faptul că aceste cuvinte nu aveau cum să intre în limba română din latină, slavă, bulgară, turcă, este probat de  prezenţa acestora în  sanscrită, limbă moartă cu cîteva sute de ani înainte de întemeierea Romei. Este clar că aqua provine din rumînescul  apa şi nu invers.

„Originea limbii române se află în inteligenţa rumânilor strămoşi, oamenii râurilor cu maluri fertile, din bazinul Dunării de Jos, autori ai primului neolitic european, în România, inima vechii civilizaţii europene, în urmă cu 8-10 mii de ani”, ne spune Lucian Cueşdean, iar atunci „Europa era atât de tânără şi frumoasă cu unghiurile şi romburile ei construite perfect (sub aspect logic) de către Homo Geometricus multe milenii înainte de a apărea pe malul răsăritean al Mediteranei ţara regelui Aegenor (Fenicia)”, cum aflăm de la basarabeanul Andrei Vărtic, din „O istorie geometrică a lui Homo Sapiens”.

Graiul ţăranului este limba Vechii Europe, pentru că „ nici o altă altă limbă europeană nu are atâtea onomatopee autentice” şi pentru că „nici o altă limbă europeană nu are atâtea cuvinte compuse direct cu o onomatopee autentică”.

Simbolurile păstrate de ţăran, aflate pe hainele de sărbătoare, pe scoarţe, pe porţi, etc. sînt prezente în număr mare pe artefacte din România şi din teritoriile învecinate, „pline” cu vlahi. Unul din cele mai frumoase dansuri ale sale, Hora, este atestată arheologic de 5000 de ani, iar Mărţişorul, un cert obicei rumînesc, este atestat tot arheologic cu o vechime de 9000 de ani, la Schela Cladovei, pe Dunăre. Nu au existat „ întreruperi de film” în istoria noastră, „continuă dar nu liniară”, de cel puţin 9000 de ani. Să mai spunem că ţăranii au construit bordeie de lut de 20.000 de ani, continuu pînă în secolul 19?

Unele dintre legendele şi textele noastre poporale  s-au dovedit a avea într-însele mai mult decît numai sîmbure de adevăr. Spre exemplu, legendele despre uriaşi au fost confirmate ca reale de sutele de fotografii cu schelete ale acestora.

În „Dacia Preistorică” aflăm următorul text poporal:

Foia de cicore,

În prundul de mare

Iute că-mi răsare

Puternicul Sore

Dar el nu răsare

Ci va să se ’nsore. . .

Este curios faptul că în acest text se pomeneşte de prund pe malul Mării Negre, se poate crede că este doar o figură de stil, dar nu-i aşa, acest text este halucinant de real, el descrie o realitate de acum 7000-9000 de ani, cînd Marea Neagră era un imens lac cu apă dulce. Ea a fost inundată cu apă sărată din Mediterana, prin spargerea pragului Bosforului. Teoria a fost avansată de americanii William Ryan şi Walter Pitman, de la Universitatea Columbia. Mai apoi, Robert Ballard, cel care a descoperit Titanicul, a făcut cercetări pe litoralul turceasc şi a aflat urme de locuire şi apă dulce pe fundul mării, apă care a rămas neamestecată cu apa sărata datorită lipsei curenţilor de adîncime.

Michael Robinson, profesor la Universitatea Ohio, specializat în inundaţiile catastrofale care s-au abătut asupra Pămîntului a făcut şi el cercetări, dar în partea românească, aproape de Insula Şerpilor, unde au fost înregistrate construcţii ciclopice, piramide şi „citadele ce par de neînchipuit pentru zilele noastre”…

Marina rusă a descoperit o vale inundată în Marea Neagră, ce începe de la gurile de vărsare ale Dunării şi se termină în Crimeea. Aflînd toate acestea, ne apare ca incredibilă această memorie multimilenară a ţăranului. Deşi pentru mulţi dintre noi pare incredibilă, pentru unii nu este aşa: „Durata poporului din Carpaţi ţine de izolarea sa socială în dublul cadru, al muntelui şi al satului.  Pentru a-i înţelege sufletul, trebuie ştiut că de la Latini pînă-n zilele noastre el a fost departe, practic, de orice influenţă urbană”, spunea Lucien Romier în „Le carrefour des empires morts. Du Danube au Dniester”.

 A fost putin cam lungă această divagaţie, dar necesară, cel puţin aşa cred eu. Să revenim la derutanta Apocalipsă.

Din DEX aflăm:

EPOCĂ, epoci, s.f. 1. Perioadă în dezvoltarea istoriei sau a unui domeniu de activitate, care se deosebeşte de celelalte prin anumite evenimente caracteristice,  însemnate; eră (2.)  Expr. A face epocă = a atrage atenţia, a face vâlvă, a se impune la un moment dat; a marca o modă. 2. Timp în care se repetă, periodic, acelaşi lucru în aceleaşi condiţii. Epoca topirii zăpezilor. 3. Subdiviziune a unei perioade geologice. [Acc. şi: epócă. – Var.: (înv.) épohă s.f.] – Din fr. époque.

 LÍPSĂ, lipsuri, s. f. 1. Faptul de a nu se afla într-un loc (unde ar fi trebuit să fie în mod obișnuit); absență.  Loc. adv. (Jur.) În lipsă = în contumacie. Loc. prep. În (sau din) lipsă de… = nefiind, neavând ceva, din pricină că lipsește. În lipsa (cuiva sau a ceva) = cât timp (sau în timp ce) cineva sau ceva lipsește. Expr. Mai bine lipsă = mai bine deloc, mai bine renunț. A duce lipsă (de ceva) = a nu avea ceva (în cantitate suficientă).  (Adjectival) Care lipsește, absent. Lipsă la apel. 2. Lucru care lipsește dintr-un ansamblu. 3. Faptul de a avea lacune, scăderi, deficiențe, defecte; lacună, scădere, deficiență, defect al cuiva sau a ceva. 4. Faptul de a-i lipsi cuiva cele necesare; nevoie, sărăcie. 5. (Înv. și reg.) Necesitate, trebuință. Loc. adj. De lipsă = necesar, indispensabil. Am înșirat toate cele ce-mi sunt de lipsă. [Pl. și: (înv.) lipse] – Din lipsi (derivat regresiv).

APOCALÍPS s. n. Parte din Noul Testament în care este înfățișat în chip alegoric sfârșitul lumii; sfârșitul lumii în religia creștină. [Var.: apocalípsă s. f.] – Din fr. apocalypse, lat. apocalypsis.

Epocă se presupune ca ar  proveni din francezul epoque iar a lipsi e dat cu etimon grec, din lipso. De ce nu din sanscritul lipsu(aşteaptă)?

Apocalipsă este apokalips în albaneză, αποκάλυψη(dezvăluire, revelaţie) în greacă, apocalipsi în catalană, apocalypse în engleză, apocalypse în franceză, apokalypse în germană, apocalisse în italiană, apocalipse în portugheză, apocalipsus în spaniolă, etc.

După cum vedem, multe idiomuri se mărginesc a prelua acest cuvînt din  alte limbi sau dialecte, dar odată preluat nu îl pot explica prin propriile lor cuvinte, româna însă poate să explice acest cuvînt cu propriile ei resurse.

Cum spuneam mai sus, cuvîntul românesc epocă-lipsa nu vesteşte altceva decît sfîrşitul unei epoci şi începutul alteia. Schimbarea este unul dintre fenomenele de care întotdeauna putem fi siguri, este o constantă a uni-versului(dar de ce nu şi a multi-versului!?) ca şi iubirea de altfel, dar sîntem prea mici pentru a vorbi de iubire, de iubirea văzută ca totul, nicidecum de picăturile ce le trăim în mod „obişnuit”.

De ceva timp se tot vorbeşte despre ascensionarea planetei într-o altă dimensiune. Din „Revista Misterelor”, în numărul 61,  aflăm: „Rezonanţa Schumann este prezentată de geofizicienii contemporani drept „bătaia inimii” planetei noastre. Aceasta a avut o valoare constantă de 7,8 Hz timp de mii de ani. Însă începînd cu anul 1980, s-a observat o accelerare, mai întîi lentă, apoi din ce în ce mai rapidă (dupa 1997), pînă cînd a atins astăzi valoarea de 12 Hz. Creşterea frecvenţei vibratorii a planetei noastre face ca 24 de ore de viaţă pe planeta noastră să corespundă de fapt cu numai 16 ore reale, în termenii timpului terestru. Pare o explicaţie destul de plauzibilă pentru criza acută de timp cu care ne confruntăm la ora actuală… Iar curgerea timpului terestru se va mai accelera, pe măsura ce ne apropiem de „Punctul Zero”, care corespunde inversării polilor magnetici ai Pămîntului. Căci dacă 24 de ore ale zilei reprezintă încă, la ora actuală, 16 ore efective, diferenţa dintre acestea se va mări exponenţial, astfel încît la trecerea prin Punctul Zero, pe care unii îl situează la sfîrsitul anului 2012, 24 de ore din anul 1980 vor corespunde la 0 ore efective. Altfel spus, timpul terestru nu va mai exista! Consecinţele acestui fenomen sînt incalculabile şi sfidează orice imaginaţie: întreaga planetă şi toţi locuitorii ei vor trece într-o altă dimensiune”.

Dar oare timpul nu a fost dintotdeauna şi rămîne şi acum relativ?  Vă puteţi dovedi singuri asta în zeci de feluri, nu are rost să exemplific aici.

Referitor la trebuşoara asta cu „ridicarea”, cineva atrăgea atenţia că omenirea îşi pune aripi prematur. Ironic, nu? Ce este ironic? Ironic este că deşi sîntem plini de umbre, ne credem îngeri măreţi! Nicăieri nu am găsit mărturisite aceastea, mai clar şi fără menajamente, ca la Osho, în „Meditaţia, cunoaşterea de sine”.  Se impun cu precădere cîteva idei din această carte:

„Înainte de a deveni buni şi sinceri, trebuie analizate iluziile de bunătate şi sinceritate pe care le-aţi construit pentru a vă ascunde răutatea şi viclenia, pentru a nu vă pierde întreaga încredere şi întreaga valoare în proprii voştri ochi. Simţind animalul din el, omul este torturat, umilit. Ce soluţii i se oferă? Animalitatea poate fi depăşită sau ignorată…Vă construiţi o paiaţă pe care o botezaţi „eu” şi refulaţi animalul din inconştientul vostru. Ascuns în voi, el rămîne stăpîn, dincolo de faţadă…Iluzia este trădată zilnic de realitate. Voi căutaţi să dovediţi în permanenţă altora şi vouă înşivă că sînteţi un om de bine, arătîndu-vă amabil în mod ostentativ, săritor, devotat, cinstit…Totul este fals: viaţa voastră, actele voastre, rîsurile voastre, lacrimile voastre…Omul care se teme de întuneric nu va zări nicicînd lumina. Drumul spre lumină trece prin beznă. Tocmai această îndrăzneală vă va lumina, vă va trezi la capătul nenumăratelor vieţi pe care le-aţi risipit hipnotizîndu-vă. Eu simt, însă, că voi, vreţi cu adevărat să aflaţi cine sînteţi…credinţa că esenţa voastră este imaculată nu pune capăt obiceiurilor voastre… iată-vă victima celei mai mari iluzii, ultima şmecherie a mentalului vostru. Vă gîndiţi oare să descoperiţi lumina negînd întunericul?…învăţătura care susţine că răul nu există şi că sufletul nu este implicat în relele purtări ale oamenilor este foarte periculoasă…Sufletul este un act pe care îl experimentaţi direct atunci cînd traversaţi labirintul înspăimîntător al tenebrelor voastre interioare şi ajungeţi în cele din urmă la templul secret al fiinţei voastre, în centrul luminos care este cu adevărat „voi”…Pretenţia că iluminarea va cădea din cer, nu face decît să vă îndepărteze de disciplina spirituală indispensabilă. Voi sînteţi cerşetori şi săriţi în sus de bucurie cînd un om sfînt sau altul vă declară rege. Voi îl veneraţi, bineînţeles. Este mult mai uşor să înghiţi gogoşi umflate decît să faci un efort titanic pentru sadhana… Cineva m-a întrebat ce este satsang. I-am răspuns că satsang însemnă a rămîne în propria noastră fiinţă, a rămîne în adevărul Sinelui. Nici un guru, nici o sfîntă scriptură nu vă poate aduce aceasta…A te odihni în tine însuţi, fără nimeni în apropiere şi fără gînduri, este satsang, rugăciune, meditaţie. În această singurătate binecuvîntată vă este revelat adevărul…Religia este o sadhana, un proces de cunoaştere de sine. Religiozitatea este o comedie socială. Toate semnele exterioare ale virtuţii sunt praf în ochi. A părea este menit să-i impresioneze pe ceilalţi. A fi este strict personal…Nu vă arătaţi virtuoşi, căutaţi să eliminaţi ceea ce vă împiedică să fiţi…renunţaţi de acum înainte să-i înşelaţi pe ceilalţi în privinţa voastră. Reţineţi că singura voastră datorie este de a descoperi ceea ce sînteţi. Cunoaşterea de sine vă va face în mod firesc şi spontan smeriţi, sinceri, liberi de furie, de agresiune, de posesivitate. Aceste „calităţi” nu sunt, nici ele, decît simptome. Semne ale cunoaşterii de sine.”

Sadhana şi satsang sînt cuvinte ale sanscritei… Sadhana semnifică atît calea spirituală cît şi „realizarea” la finalul acesteia.  Prin satsang, Osho înţelege a „rămîne în propria fiinţă”.  Sat, alt cuvînt sanscrit, printre altele, are şi următoarele sensuri: adevărat, a trăi, a se întîmpla, a fi, a exista, a exista cu adevărat, a apărea. Dacă vom sta strîmb şi vom gîndi drept,  aşa cum face ardeleanul, nu se poate să nu întrezărim în această înşiruire de cuvinte(traducere) o realitate existentă la nivel de masă pînă relativ recent, realitate pe care ţăranul, că despre el este vorba aici, a trăit-o timp de cîteva milenii, şi poate o mai trăieşte încă, insesizabilă însă pentru noi cei care galopăm, dar nu prin viaţă, căci viaţa nu este galop.

Cum frumos spune Pârvan, „Omul e inseparabil legat de pământ” pentru că există un acord subtil între „notele pământului şi notele omului”.

Ştiind toate acestea, ne apare mai clar cum fiinţau „Pe-un picior de plaiu, Pe-o gură de raiu” ai noştri strămoşi, ei, cei care s-au ferit de scrierea laică, de oraşe, precum şi de violenţa şi mediocritatea majorităţii muritorilor acelor timpuri. Acum parcă înţelegem mai bine ce a vrut să spună Lucien Romier prin „Durata poporului din Carpaţi ţine de izolarea sa socială în dublul cadru, al muntelui şi al satului…”. Pentru cele evocate puţin mai sus, dar mai ales pentru frica pe care le-o cultivau celorlalte naţii, ei au intrat în mitologie, deci şi în nemurire.

Alexandru Busuiceanu, un român aflat în exil în Spania, a cercetat la autorii hispanici legendele referitoare la geto-daci, legende ce au luat forma unei utopii getice în lucrarea „Zamolxis sau mitul dacic în istoria şi legendele spaniole”. Să vedem cîteva ideii ce vin în ajutorul ideii de utopie getică:

„…o ţară aspră, aproape de nepătruns, încojurată de mister. . .Oamenii aceia, dacii sau geţii nemuritori şi ţara lor, erau ermetici pentru antici. . . Dunărea le inspira teama. . . Era un limes hyperboreu, de unde începeau pământurile care dormitau sub leneşele stele ale polului getic. . . „Ţară de iernatice urse, cu sălbatica Peuce şi Istrul fremătând de tropotele cailor”. . . Lumea întreagă a fost invadată de geţi. Lumea întreagă avea să fie încă o dată întemeiată de ei. . . „când Dunărea dezlănţuită îşi va înălţa apele până la cer” şi, într-un singur vârtej prăpăstios „va cuprinde o imensă întindere de pământuri şi cetăţi”. . . Pădurea dacică. Înfricoşătoarea pădure dacică. Era adăpostul acelor oameni şi era originea adâncă a mitului getic. . .  „ţară tristă, învăluită în promoroacă”. . . era în toate acestea nu numai un mit care inspira teamă, dar ceva magic, ce izvora din geniul acelui popor şi venea în apărarea lui, ascunzând realitatea. Pădurea era fondul obscur unde se urzea secretul…”

Astfel, pentru a încheia rotund, în continuarea celor de mai sus,  să amintim că “veşnicia s-a născut la sat”. Cine nu înţelege sau nu vrea să înţeleagă ce realitate ilustrează aceste cuvinte, degeaba a trăit.  Cel ce vrea să schimbe asta o poate face, şi numai prin faptul de a permite versurile lui Lucian Blaga să-i ajungă la inimă:

Copilo, pune-ţi mânile pe genunchii mei.
Eu cred că veşnicia s-a născut la sat.
Aici orice gând e mai încet,
şi inima-ţi zvâcneşte mai rar,
ca şi cum nu ţi-ar bate în piept,
ci adânc în pământ undeva.
Aici se vindecă setea de mântuire
şi dacă ţi-ai sângerat picioarele
te asezi pe un podmol de lut.

Uite, e seară.
Sufletul satului fâlfâie pe lângă noi,
ca un miros sfios de iarbă tăiată,
ca o cădere de fum din stresini de paie,
ca un joc de iezi pe morminte înalte.

munteanul

Bibliografie:

Nicolae Densuşianu, „Dacia preistorică”, Editura Arhetip, Bucureşti, 2002

Lucian Iosif Cueşdean, „Româna, limba Vechii Europe”, Editura Solif, Bucureşti, 2006

Osho Rajneesh, „Meditaţia, cunoaşterea de sine”, Editura „Le Voyage Interieur”, Paris, 1990

Andrei Vărtic, „O istorie geometrică a lui Homo Sapiens”, Editura Dava Internaţional, Chişnău, 2000

Alexandru Busuioceanu, „Zamolxis sau mitul dacic în istoria şi legendele spaniole”, Editura Dacica, Bucureşti, 2009

Gabriel Gheorghe, Studiu introductiv la cartea „Studii de civilizaţie şi cultură românească”, „Fundaţia Gândirea”

Academia Română, Institutul de Lingvistică din Bucureşti, „Dicționarul explicativ al limbii române„ , Editura Academiei, 1984

„Civilizaţia de sub Marea Neagră”, Revista „Esoterism”

Petre Dogaru, „Ipoteza că Potopul a avut loc la Marea Neagră nu trebuie ignorată”, Revista „Independent”

„Revista Misterelor”, nr. 61

 

De dincolo de timp

Vă anunţăm cu bucurie, pe dumneavoastră dragi cititori ai acestui blog, că a apărut prima carte a prietenului şi colegului nostru Dan Bârhoată ori zamolxe, aşa cum îşi semnează articolele pe Quadratus.

Cartea este denumită De dincolo de timp. Moşteniri străvechi în mito-credinţele românilorşi este structurată în 6 capitole, unul introductiv plus alte 5 propriu-zise.

Dar să vedem ce conţine fiecare capitol:

- capitolul introductiv cuprinde o pledoarie pentru noţiunile de mit şi simbol, deasemenea o panoplie a credinţelor populare românneşti;

- capitolul întâi vorbeşte despre neamurile “fantastice”( ciclopi, uriaşi, giganţi, etc.);

- capitolul al doilea ia în discuţie solomonarii, sanctuarul iniţiatic din Bucegi precum şi solul trimis la cer de către geto-daci;

- capitolul al treilea se apleacă asupra Sacrului Feminin şi aminteşte diferite aspecte ale acestuia, Zamolxe feminin, Baba Dochia, Ileana Cosânzeana, etc.;

- capitolul al patrulea vorbeşte despre sacrul masculin, luând în discuţie pe Ler Împărat, Ion-Sânt-Ion şi Sânt Ilie;

- capitolul al cincilea şi ultimul cuprinde unele simbolurui sacre ale străbunilor, cum ar fi crucea, funia şi şarpele, octogonul, stâlpul funerar, etc.;

Zamolxe, autorul acestui blog îţi urează la mai mare!

Puteţi intra şi vorbi cu autorul aici, iar cartea o puteţi comanda de aici

Denaturarea adevăratei semnificaţii a unor cuvinte ale limbii române, precum şi a unor simboluri sacre ale străbunilor

De câteva luni vroiam să scriu un articol pe marginea acestui subiect, doar că nu aveam toate datele necesare.

M-a frapat, în ceea ce priveşte cuvântul protocronism şi familia lui lexicală, uşurinţa cu care aceste cuvinte sunt vehiculate, m-a frapat uşurinţa de a pune aceste cuvinte ca etichete pe unele opere incorect politice, de multe ori, fără aprofundarea acelor lucrări. Proto este ceva vechi şi foarte vechi (ex.protozoare, Protolatina), iar “cronism”, vine de la cronica-cronicar. Deci, protocronism poate fi o scriere ce atinge istoria veche si străveche.

Din dex aflăm: protocronism este un curent de idei care urmăreşte să pună în valoare anticipările creatoare pe plan universal în domeniul culturii și civilizației, pe care orice popor le poate revendica; protocronie. De la un cuvânt ce prezintă generic o creaţie literară, prin introducerea acesteia într-o categorie pe baze  temporale, s-a ajuns la un termen care  categoriseşte conţinutul unei opere literare pe baza presupusei obiectivităţi a acesteia. Prin această manevră, un răspuns la apariţia unor opere incorect politice, a fost posibil ca unui om ce adunase pentru cartea sa de căpătâi, “Dacia Preistorică”, câteva mii de pagini de documentaţie, să i se atribuie un cuvânt dispreţuitor ce avea menirea de al discredita, pe dumnealui şi opera sa, fără a lua seama că Nicolae Densuşianu “a fost unul dintre cei mai harnici şi meticuloşi truditori spre dezvăluirea trecutului românesc.”

Nicolae Denşusianu a studiat aproape “toţi autorii antici, aproape toată bibliografia momentului în domeniu, a solicitat culegeri de folclor şi mitologie de la învăţătorii săteşti, a colindat ţara în lung şi lat, inclusiv Transilvania aflată sub ocupaţie austro-ungară, sau Valea Timocului (Jugoslavia), populată compact cu români” şi totuşi a fost posibil ca unii să îl discrediteze doar cu ajutorul unui singur cuvânt căruia i s-a denaturat adevăratul înţeles. În anul 2002, editura “Arhetip” a reuşit “să spargă o anume conspiraţie a tăcerii dusă în jurul lucrării” prin reeditarea operei de căpătai a lui Nicolae Densuşianu şi a istoriei României, “Dacia Preistorică”. Această conspiraţie, din păcate “avea un scop limpede şi care nu era spre binele neamului românesc. Încă mai trist, de cele mai multe ori, această acţiune s-a purtat prin indivizi care fie că frunzăriseră doar lucrarea, fie nu o citiseră de fel. Încă mai adesea era vorba de scepticismul ironic al celor care se grăbesc să vorbească despre cele pe care nu le ştiu şi nu le înţeleg, ai imbecililor utili”.

Să vedem alt exemplu de cuvânt cu semnificaţie voit peiorativă, substantivul naţionalism. Din dex aflăm: politică şi ideologie care urmăreşte întreţinerea izolării şi aţîţarea urii de rasă şi naţionalitate. Tendință de a aprecia exclusiv şi exagerat tot ceea ce aparţine propriei naţiuni.

Napoleon Săvescu încearcă să pună lucrurile pe făgaşul lor firesc, arătând că naţionalismul este un lucru firesc şi sănătos: Naţionalist este acela care iubeşte ceea ce a dat mai bun poporul său de-a lungul sutelor de ani (naţiunea); cel care iubeşte şi protejează naţiunea din care face parte. . .Naţionalismul este conştiinţa apartenenţei la un neam. Este normal să existe o voinţă a naţiunii de a-şi afirma şi apăra pământul strămoşesc, istoria, cultura, religia, limba şi rasa. . .De unde, însă, agresivitatea şi suspiciunea faţă de acest cuvânt? Unii politicieni s-au grăbit să imprime definiţiei un aspect tendenţios: naţionalismul ar fi iubirea exagerată a propriului neam. Ca şi cum ai putea să-ţi iubesti altfel decât exagerat propriul popor ?! Ei ar vrea să-ţi iubeşti neamul mai prudent, mai ponderat, mai rezonabil, eventual să renunţi la exces şi să iubeşti mai mult alte neamuri, străine. . .Lupta noastră prezentă cu aceşti invalizi intelectuali este, azi, deosebit de grea; o minciună repetată a devenit un adevăr aproape de nezdruncinat. . .În lupta noastră pentru adevărata istorie a poporului nostru, trebuie să desfiinţăm zeflemeaua lichelei istorice cât şi scepticismul invalizilor intelectuali, a amatorilor de diversiune în viaţa culturală, şi sa promovăm adevărul aşa cum este el, bun sau rău.

Dar este foarte greu să schimbi o părere falsă,  ea “. . .e înrădăcinată de secole prin manualele şcolare, prin tomuri de istorie, cărţi, articole, studii de aşa-zisă “romanistică”, intervenţii la radio şi la televiziune”.

Continui această incursiune cu cel mai sacru simbol al rumânilor străvechi, Svastika.

Evreul german Adolf Hitler, împreună cu ceilalţi industriaşi evrei ce l-au susţinut financiar, au încercat să satanizeze (doar de ochii lumii) acest simbol al străbunilor, dar Svastika rămâne în continuare o emblemă sacră.

O nouă descoperire în Serbia, în sânul comunităţilor de aromâni, “. . .avea să facă senzaţie în lumea pasionaţilor de istorie: sârbul Păun Es. Durlic, etnolog şi director al muzeului din Majdanpek, o localitate aflată în sudul Porţilor de Fier, lansa ipoteza îndrăzneaţă că o parte din semnele scrierii sistematizate de arheologul Marija Gimbutaş se regăsesc pe pâinea rituală a vlahilor din Serbia (colacii noştri, din nordul Dunării) preparată la parastase şi la sărbătorile morţilor. . .  Comparate între ele, semnele de pe tăbliţele de la Tărtăria şi Vinca sunt aceleaşi cu cele de pe pâinile rituale ale vlahilor. Este incontestabil, afirmă Păun Es. Durlic, în lucrarea sa, “Limba sfânta a pâinii vlahilor”, că spirala, crucea Sfântului Andrei, crucea, luna nouă, soarele sau svastica se regăsesc atât pe tăbliţe cât şi în decoraţia pâinilor. Ele sunt prezente, de altfel, în tot spaţiul carpato-danubian, semne similare existând, de pildă, şi pe inscripţia dacică prezentată de Vasile Lovinescu în lucrarea sa, “Dacia Hiperboreană”.

Pe  această pâine numită Muoş, prezentă la aromânii  din sudul Dunării, se află două simboluri străvechi, : svastica (Luşafur) şi crucea cu luna nouă, “. . .crucea cu cele patru semilune (prezentă şi pe unele cruci vechi, de piatră, din cimitirele româneşti) îl reprezintă pe cel care a murit, iar svastica stă pe pieptul lui pentru a-l învia pe lumea cealaltă”.

Conform Formulei As, Păun Es. Durlic a aflat circa 40 de semne antice pe pâinile rituale ale vlahilor, dintre toate cel mai mult impresionându-l svastica,  ea “svastica ocupă locul central printre simbolurile tainice ale vlahilor”. Svastica reprezintă unul dintre cele mai vechi simboluri, “care îl urmăreşte pe om pe întreaga planetă, timp de mai bine de douăzeci de milenii. . . cu toate acestea, ştiinta nu pomeneşte nimic despre existenta ei în cultul morţilor la vlahi. Aici, nu numai că este simbolul principal, dar este urmată de un şir de alte simboluri independente, care provin tot din ea. . .Cred, în acelaşi timp, că materialele etnografice din pâinea vlahilor vor anula, în final, iluzia că svastica ar fi venit de la est! La românii de pe ambele maluri ale Dunării, svastica apare, în decursul timpului, atât în cimitire şi biserici, cât şi pe pergamente voievodale sau pe broderii naţionale”.

Aici totul este clar, imaginile cu “sfânta pâine a vlahilor” sunt grăitoare, de asemenea, şi imaginea cu veşmântul de înmormântare a uneia dintre soţiile lui Ştefan cel Mare, Maria de Mangop.

Din “Dacia Hiperboreană” a lui Vasile Lovinescu aflăm de o întâmplare haiosă, în care un profesor încearcă să îl lămurească pe un ţăran că zvastica este un simbol străin, dar ţăranul o ţinea “una şi bună”, ” Ba nu ! E a nost ! Îl avem de pe vremea urieşilor”.

Mulţi poate află pentru prima dată de aceasta trebuşoară, dar nu este nimic inventat, svastica era şi mai este încă un simbol sacru al străbunilor, fie ei numiţi Pelasgi, Pelagi, Belagi, Blaci, Blachi, Hiperborei, Brahmani Arieni, Valaci aparţinători de Dakşa ori Blajini, Rohmani, Rocmani, Rahmani, cum spune tradiţia populară românească.

Nicolae Densusianu află din scrierile vechilor greci de existenţa altor etnonime şi toponime ce aparţineau populaţiilor pelasge, cum ar fi, Placi lângă Olimp şi lângă Troia, Placia în Crimeea, Blachi şi Felahi/Fulahi(ţărani agricultori) pe şesurile Nilului, Balac în Palestina, de asemenea, mai aflăm că în vechime aproape tot gigantul arbore uman al Sciţiei a fost numit generic Belacae ori Belcae. Dumnealui precizeză că “formele greceşci de Placos, Placia şi Palacos corespund din punct de vedere al etimologiei la Blacos, Blacia sş Balacos. Grecii cei vechi schimbau adese ori sunetul B cu P”.

Svastica este simbolul “Polului” spiritual al planetei, acele “ţâţâni ale lumii” cum frumos spune ţăranul român, de asemenea mai semnifică şi “iluminarea” ţinuturilor atinse de către aceia care au roit din acest centru.

Mai multe detalii despre svastică le aflăm din “Taina Kogaionului” a doamnei Cristina Pănculescu: “Una dintre formele cele mai remarcabile a ceea ce numim crucea orizontală [...] este figura swasticei [...] ce pare să se rataşeze direct Tradiţiei Primordiale, căci o întâlneşti în cele mai diverse ţări, [...] din epocile cele mai vechi, [...] din Extremul Orient în Extremul Occident [...]. Swastica este simbolul, emblema Polului; căci în adevăr, Lumea se învârteşte în jurul lui, Polul însuşi rămânând imobil şi neafectat de mişcarea pe care o produce; swastica nu figurează Lumea, ci acţiunea Principiului asupra Lumii.”

Aici avem o imagine din “Taina Kogaionului” ce reprezintă diferite simboluri din ornamentistica populară rumânească, multe păstrate vii de pe vremea pelasgilor.

Vasile Lovinescu crede că zvastica “pusă în faţa porţii – sculptată pe porţile tărăneşti din lemn – , indică . . . pe cât de precis posibil, situarea “polară” a acestui centru”.

Mai sus, o imagine din “Dacia Hiperboreană”, cu câteva forme de svastică.

Să mergem mai departe în această incursiune.

Mihai Eminescu a fost acuzat adesea că ar fi fost “reacţionar”, xenofob sau antisemit.

Radu Mihai Crişan, în cartea “Eminescu interzis. Gândirea politică”, încearcă o clarificarea a lucrurilor, arătând că aceste adjective nu numai că sunt voit injurioase dar sunt şi denaturate de la sensul lor iniţial. Dumnealui precizează: “Atât termenul “xenofobie” cât şi cel de “antisenitism” sunt actualmente folosite impropriu. Înţelesul lor autentic este. . .xenofobia: frică faţă de străini – înţeleşi ca persoane (inclusiv colective: neamuri) -, iar nicidecum de ură împotriva lor. Obârşie: xeno – străin şi phobos – frică. . .antisemitismul: aversiune faţă de semiţi – înţeleşi tot ca persoane. Cuvântul “semiţi” desemnează toate cele mai bine de 20 de neamuri descendente ale patriarhului biblic Sem, care neamuri includ, ironia sorţii, şi pe arabi, dar şi pe evrei”. Cum s-a ajuns de la frică de străni la ură împotriva acestora? Probabil datorită necesităţii de a atribui cuiva o etichetă batjocoritoare, iar unul dintre acei cărora le-a fost atribuit acest epitet înveninat este şi Mihai Eminescu.

Din definiţia veche a cuvântului antisemit reiese un fapt uluitor: cei mai mari antisemiţi sunt evreii şi arabii. Acum dex-ul  dă alte definiţii pentru aceste cuvinte. De ce oare? Nu este aceasta o falsificare grosolană a adevărului, ce foloseşte unora?

Nu ştiu câţi cunosc acest fapt, dar Mihai Eminescu a fost acuzat de adversarii săi, printre altele, că ar fi recţionar. Radu Mihai Crişan face lumină în acest caz: “Mărturie că agresorii de rea credinţă cunosc perfect respectiva distincţie stă înverşunarea cu care aruncă asupra victimelor lor eticheta de reacţionari. Acest termen este şi el utilizat astăzi cu sens falsificat, lumea ajungând să-i considere, din oficiu, pe cei cărora le este aplicat, ca pe nişte ticăloşi. . .Autenticul său înţeles este însă cu totul altul: reacţiunea certifică o stare perfect normală, întemeiată pe înseşi legile fizicii. Amintiţi-vă elementarul principiu al acţiunii şi reacţiunii. . .Sesizaţi de îndată că reacţiune înseamnă reacţie, adică răspuns al unei entităţi la influenţa exercitată asupra sa de către o altă entitate. Dealtfel, biologii, şi nu numai ei, pot certifica oricând că reactivitatea este una dintre caracteristicile fundamentale ale oricărui organism viu şi sănătos. Diminuarea ei este semn de boală, iar dispariţia ei atestă moartea… Fireşte însă, orice agresor preferă ca atacul să-i fie uşurat de inerţia victimei…”. Am aflat că şi până unui termen ştiinţific, specific mai multor ştiinţe, îi poate fi imprimat un caracter tendenţios.

Autorul mai arată că aceste afirmaţii sunt gratuite şi tendenţioase : “În ceea ce-l priveşte pe Eminescu, consider că ambele acuzaţii ce i se aduc (adică atât cea de xenofobie, cât şi cea de antisemitism) sunt lipsite de legitimitate şi că provin, atunci când cei care le formulează sunt de bună credinţă, dintr-o părere lacunară şi/sau deformată asupra scrierilor eminesciene. . .Aşa cum cercetători de variate specialităţi relevă cu prisosinţă în analizele lor, numele lui Mihai Eminescu a fost foarte mult legat de teoria păturii parazitare instalate la cârma ţării, interpretată injust ca atitudine xenofobă. . .Adversitatea sa declarată şi totală faţă de aceşti spoliatori, în majoritate străini, n-a avut niciodată un suport etnic, ci economic şi social. . .Nu prejudecăţi xenofobe şi nici vreun naţionalism retrograd l-au făcut să-i acuze de parazitism şi cosmopolitism, ci considerente de ordin economic, social şi naţionalpatriotic; el ridicându-se, ori de câte ori i s-a ivit ocazia, împotriva comportamentului paraziţilor şi speculanţilor de orice etnie. . .Aşadar, munca împreună cu valorile ei economice şi morale constituie criteriul suprem prin prisma căruia şi-a elaborat el judecăţile.”

Acestea sunt doar câteva exemple de cuvinte ale limbii române şi de simboluri sacre ale străbunilor cărora li s-a modificat semnificaţia iniţială, atâtea câte pot fi amintite într-un articol pe un blog.

Poate unii vă veţi întreba care este scopul acestor acţiuni. Oare nu cumva ancestralitatea acestui neam, unicul de pe suprafaţa acestei planete care şi-a păstrat nealterate credinţele şi obiceiurile de cel puţin 8.000 de ani, precum şi frica ce o resimt unii faţă de istoria şi bagajul cultural al acestuia? Şi aici iarăşi o să vă întrebaţi,  de ce frică de istoria neamului nostru?  Răspunsul este simplu, pentru că timpul este ciclic, întotdeauna va fi o întoarcere la origini, întotdeauna va fi un “timp al eternei întoarceri la izvoare şi rădăcini, la momentul iniţial al creaţiei”.

Dacă nu mă credeţi nu este nici o problemă, fiecare este liber să creadă ce şi cum doreşte. Doamna Cristina Pănculescu gândeşte la fel despre folcorul păstrat cu sfinţenie de ţărani. “Poporul român, care nu a avut un Ev Mediu glorios (în sens occidental), şi nici Renaştere, şi deci n-a participat la istoria şi la crearea culturii europene – are o preistorie şi o protoistorie de egală valoare cu a oricărei naţii europene importante, şi are un folclor incontestabil superior tuturora”.

Nu putem trece cu vederea unele evidenţe. Cercetând o lucrare de strategie a războiului, fie contemporană  fie antică, de exemplu a lui Lao Tzu,  ” vedem statuată ca esenţială pentru dobândirea victoriei, identificarea şi anihilarea centrului de greutate, mai ales moralpsihologic, al adversarului. . .Ei bine, mai ales când e vorba de neamuri, acest centru este alcătuit, cu precădere, din valorile-simbol ale culturii naţionale, alături de tradiţii şi de credinţa religioasă. . .Prin urmare, împotriva acestor elemente, agresorul duce, permanent, o luptă pe cât de perfidă, pe-atât de necruţătoare. Iar agresiunea, se înţelege de la sine, nu trebuie să fie neapărat nici declarată şi nici armată, ba chiar e mai eficientă cu cât victimele ei o conştientizează mai puţin… Deh…altfel le-ar putea încolţi în minte dorinţa să se apere . . .altfel agresorul ar putea suferi pierderi grele. . .”

Ionel

Bibliografie:

Nicolae Densuşianu – „Dacia preistorică”, Editura Arhetip, Bucureşti, 2002

Vasile Lovinescu – „Dacia Hiperboreană”, Editura Rosmarin, Bucureşti, 1996

Radu Mihai Crişan – „Eminescu interzis. Gândirea politică”, Editura Tibo, Bucureşti, 2008

Cristina Pănculescu – „Taina Kogaionului. Muntele Sacru al Dacilor”, Editura Ştefan, Bucureşti, 2007

Ranko Vucovic – “Sfânta pâine a vlahilor”, articol în “Formula AS”, 2010

Napoleon Săvescu – “Ce înseamnă a fi naţionalist”