Despre. . .

Decebal către popor

Viaţa asta-i bun pierdut
Când n-o trăieşti cum ai fi vrut!
Şi-acum ar vrea un neam călău
S-arunce jug în gâtul tău:
E rău destul că ne-am născut,
Mai vrem şi-al doilea rău?
Din zei de-am fi scoborâtori,
C-o moarte tot suntem datori!
Totuna e dac-ai murit
Flăcău ori moş îngârbovit;
Dar nu-i totuna leu să mori
Ori câine-nlănţuit.
Cei ce se luptă murmurând,
De s-ar lupta şi-n primul rând,
Ei tot atât de buni ne par
Ca orişicare laş fugar!
Murmurul, azi şi orişicând,
E plânset în zadar!
Iar a tăcea şi laşii ştiu!
Toţi morţii tac! Dar cine-i viu
Să râdă! Bunii râd şi cad!
Să râdem, dar, viteaz răsad,
Să fie-un hohotit şi-un chiu
Din ceruri până-n iad!
De-ar curge sângele pârău,
Nebiruit e braţul tău
Când morţii-n faţă nu tresari!
Şi însuţi ţie-un zeu îţi pari
Când râzi de ce se tem mai rău
Duşmanii tăi cei tari.
Ei sunt romani! Şi ce mai sunt?
Nu ei, ci de-ar veni Cel-sfânt,
Zamolxe, c-un întreg popor
De zei, i-am întreba: ce vor?
Şi nu le-am da nici lor pământ
Căci ei au cerul lor!
Şi-acum, bărbaţi, un fier şi-un scut!
E rău destul că ne-am născut:
Dar cui i-e frică de război
E liber de-a pleca napoi,
Iar cine-i vânzător vândut
Să iasă dintre noi!
Eu nu mai am nimic de spus!
Voi braţele jurând le-aţi pus
Pe scut! Puterea este-n voi
Şi-n zei! Dar vă gândiţi, eroi,
Că zeii sunt departe, sus,
Duşmanii lângă noi!

George Coşbuc

Un descântec dureros:

Nu te mira că soarta noastră doare
Că viaţa se transformă, în chin, venin, amar
Căci ne-am vândut şi suflet, şi străbuni şi-altare
Şi pe Zamolxe l-am schimbat în vin

Doar neamul putea-va să-nfrângă
Imensa povară ce-apasă asupra-i
Strângând împrejuru-i uitatele taine
Iubirea de oameni, de neam şi de ţară

Când ziua aceea veni-va
Durere ce zbuciumă suflet, şi slovă de carte
Sculas-a, din vremuri, să-ntrebe:
A cui e pământul Daciei mari?

Doina Timocului

Ţin minte mic când eram
Pe bunica ascultam.
Când în poală ea m-a pus
Şi vorbe dulci mi-a spus.
Mi-a cântat cântec de dor
Doina timocenilor:
Măi nepoate, floar’ de crin,
Cât pe lume vei trăi
Să te bată crucea mea
Dacă vei uita cândva
Limba noastră din bătrâni
Limba noastră de Români.

Hora de la Frumuşica

Ochi de cucuvea
pe găurile timpului
lut crud
suflat prin fluiere de cucută
şi învârtit în chipuri de moment
dans pe tăcute
nechipuri
lămurind zilele până la noi,
voci de peşteră şuşotind
şoapte amestecate cu picuri
esenţa noastră
într-o mână de pământ
vibrând odată cu lumea
în care am mai fost odată.

Diaconescu Marius Cătălin

Dorul:

Dor şi iară dor
După al meu ogor,
După Doina din bătrâni
Ce se cântă prin stâni.
Dorul e jalnic şi mare,
Dorul la inimă doare.

Herto Valus

Univers, apleacă-ţi urechea la rugăciunea mea curată!
Pământ, deschide-te, ca masa apelor să mi se deschidă!
Flori, nu unduiţi, trestii, nu tremuraţi, copaci, nu vă clătinaţi!
Doresc să-L aud pe Dumnezeul Creaţiei, Tot şi Unul!
Să se deschidă cerurile, să se domolească şi vântul!
Fie ca darurile mele să vestească Totul şi Unul!

Lupul:

Şi-ţi va mai ieşi
Lupul înainte,
Ca să te înspăimânte.
Să nu te înspăimânţi,
Frate bun să-l prinzi,
Că lupul mai ştie
Seama codrilor
Şi-a potecilor.
Şi el te va scoate
La drumul de plai,
La un fecior de crai,
Să te duci în rai.

Lupul Alb

În codrii bătrâni ai munţilor, sub bolta înstelată,
în bătaia caldă a vântului de libertate, cei cu inimă pură
pot auzi şi acum chemarea la luptă a Marelui Lup Alb.
Pământul, frunzele şi cerul il cunosc prea bine.
Voi îl auziţi?

Atlantida?

Din fundul Mării Negre, din înalte-adânce hale
Dintre stânce arcuite, din gigantice portale
Oastea zeilor Daciei în lungi şiruri au ieşit. . .

Zeii Daci ajung la marea, ce deschide-a ei portale,
Se reped pe trepte nalte şi cobor în sure hale
Cu lumina, ei îngroapă a lor trai întunecos;
Dara ea, înfiorată de adânca ei durere,
În imagini de talazuri cântă-a Daciei cădere
Şi cu-albastrele ei braţe ţărmii mângâie duios.

Mihai Eminescu

Aceştia suntem noi

Aceştia suntem noi:
Buni cît se cuvine
În mijlocul răului.
Răi – niciodată.
Se miră noaptea
Că a clocit sub ea
Întuneric,
Dar au ieşit
Pui de lumină.

Grigore Vieru

Cântec de leagăn:

Nani, nani copilaş
Dormi cu mama fecioraş
Că neamul nostru-i fără de-nceput
Şi fără de sfârşit pe-acest pământ!
Puiu mamii puişor, dormi cu mama binişor,
A lui Decebal fecior, …din stirpea lui te-ai nălţat,
S-aperi libertatea şi pământul dac!
Să nu pleci capul, niciodată,
C-aşa a scris Zamolxe-n carnea noastră, odată.

Biblioteca de rouă

Frate,
am văzut ţări bogate
în care-aş fi rămas
la fel de sărac.
Frate,
e plină lumea de punţi
pe care trebuie să le treci
înfrăţindu-te cu dracul.
Frate,
eu pot muri oricând,
dar nu şi oriunde.

Eu nu pot muri
decât cu chipul răsfrânt
„în acest geniu al ierbii
care e roua“.

Grigore Vieru

Din nou, Dacii liberi

Această dăm de ştire,
De sub pământul nostru,
Urmaşilor în care
Reinviem acum.
Femeile iubindu-şi
Să nască dacii liberi
Spre răzbunarea noastră
Pe cel din urmă drum.

. . . . . . . . . . . . . . . .

Noi am rămas în glie
Şi devenim pădure,
Şi devenim recolte,
Să vă hrănim pe voi,
Şi temelia ţării
S-o întărim cu oase
Şi iubitori de pace,
Şi vrednici de război

Adrian Păunescu

Cam asta a fost. Din cele adunate aici, unii vor înţelege ceva, alţii nu, fiecare după puterea sa de înţelegere.

Denaturarea adevăratei semnificaţii a unor cuvinte ale limbii române, precum şi a unor simboluri sacre ale străbunilor

De câteva luni vroiam să scriu un articol pe marginea acestui subiect, doar că nu aveam toate datele necesare.

M-a frapat, în ceea ce priveşte cuvântul protocronism şi familia lui lexicală, uşurinţa cu care aceste cuvinte sunt vehiculate, m-a frapat uşurinţa de a pune aceste cuvinte ca etichete pe unele opere incorect politice, de multe ori, fără aprofundarea acelor lucrări. Proto este ceva vechi şi foarte vechi (ex.protozoare, Protolatina), iar “cronism”, vine de la cronica-cronicar. Deci, protocronism poate fi o scriere ce atinge istoria veche si străveche.

Din dex aflăm: protocronism este un curent de idei care urmăreşte să pună în valoare anticipările creatoare pe plan universal în domeniul culturii și civilizației, pe care orice popor le poate revendica; protocronie. De la un cuvânt ce prezintă generic o creaţie literară, prin introducerea acesteia într-o categorie pe baze  temporale, s-a ajuns la un termen care  categoriseşte conţinutul unei opere literare pe baza presupusei obiectivităţi a acesteia. Prin această manevră, un răspuns la apariţia unor opere incorect politice, a fost posibil ca unui om ce adunase pentru cartea sa de căpătâi, “Dacia Preistorică”, câteva mii de pagini de documentaţie, să i se atribuie un cuvânt dispreţuitor ce avea menirea de al discredita, pe dumnealui şi opera sa, fără a lua seama că Nicolae Densuşianu “a fost unul dintre cei mai harnici şi meticuloşi truditori spre dezvăluirea trecutului românesc.”

Nicolae Denşusianu a studiat aproape “toţi autorii antici, aproape toată bibliografia momentului în domeniu, a solicitat culegeri de folclor şi mitologie de la învăţătorii săteşti, a colindat ţara în lung şi lat, inclusiv Transilvania aflată sub ocupaţie austro-ungară, sau Valea Timocului (Jugoslavia), populată compact cu români” şi totuşi a fost posibil ca unii să îl discrediteze doar cu ajutorul unui singur cuvânt căruia i s-a denaturat adevăratul înţeles. În anul 2002, editura “Arhetip” a reuşit “să spargă o anume conspiraţie a tăcerii dusă în jurul lucrării” prin reeditarea operei de căpătai a lui Nicolae Densuşianu şi a istoriei României, “Dacia Preistorică”. Această conspiraţie, din păcate “avea un scop limpede şi care nu era spre binele neamului românesc. Încă mai trist, de cele mai multe ori, această acţiune s-a purtat prin indivizi care fie că frunzăriseră doar lucrarea, fie nu o citiseră de fel. Încă mai adesea era vorba de scepticismul ironic al celor care se grăbesc să vorbească despre cele pe care nu le ştiu şi nu le înţeleg, ai imbecililor utili”.

Să vedem alt exemplu de cuvânt cu semnificaţie voit peiorativă, substantivul naţionalism. Din dex aflăm: politică şi ideologie care urmăreşte întreţinerea izolării şi aţîţarea urii de rasă şi naţionalitate. Tendință de a aprecia exclusiv şi exagerat tot ceea ce aparţine propriei naţiuni.

Napoleon Săvescu încearcă să pună lucrurile pe făgaşul lor firesc, arătând că naţionalismul este un lucru firesc şi sănătos: Naţionalist este acela care iubeşte ceea ce a dat mai bun poporul său de-a lungul sutelor de ani (naţiunea); cel care iubeşte şi protejează naţiunea din care face parte. . .Naţionalismul este conştiinţa apartenenţei la un neam. Este normal să existe o voinţă a naţiunii de a-şi afirma şi apăra pământul strămoşesc, istoria, cultura, religia, limba şi rasa. . .De unde, însă, agresivitatea şi suspiciunea faţă de acest cuvânt? Unii politicieni s-au grăbit să imprime definiţiei un aspect tendenţios: naţionalismul ar fi iubirea exagerată a propriului neam. Ca şi cum ai putea să-ţi iubesti altfel decât exagerat propriul popor ?! Ei ar vrea să-ţi iubeşti neamul mai prudent, mai ponderat, mai rezonabil, eventual să renunţi la exces şi să iubeşti mai mult alte neamuri, străine. . .Lupta noastră prezentă cu aceşti invalizi intelectuali este, azi, deosebit de grea; o minciună repetată a devenit un adevăr aproape de nezdruncinat. . .În lupta noastră pentru adevărata istorie a poporului nostru, trebuie să desfiinţăm zeflemeaua lichelei istorice cât şi scepticismul invalizilor intelectuali, a amatorilor de diversiune în viaţa culturală, şi sa promovăm adevărul aşa cum este el, bun sau rău.

Dar este foarte greu să schimbi o părere falsă,  ea “. . .e înrădăcinată de secole prin manualele şcolare, prin tomuri de istorie, cărţi, articole, studii de aşa-zisă “romanistică”, intervenţii la radio şi la televiziune”.

Continui această incursiune cu cel mai sacru simbol al rumânilor străvechi, Svastika.

Evreul german Adolf Hitler, împreună cu ceilalţi industriaşi evrei ce l-au susţinut financiar, au încercat să satanizeze (doar de ochii lumii) acest simbol al străbunilor, dar Svastika rămâne în continuare o emblemă sacră.

O nouă descoperire în Serbia, în sânul comunităţilor de aromâni, “. . .avea să facă senzaţie în lumea pasionaţilor de istorie: sârbul Păun Es. Durlic, etnolog şi director al muzeului din Majdanpek, o localitate aflată în sudul Porţilor de Fier, lansa ipoteza îndrăzneaţă că o parte din semnele scrierii sistematizate de arheologul Marija Gimbutaş se regăsesc pe pâinea rituală a vlahilor din Serbia (colacii noştri, din nordul Dunării) preparată la parastase şi la sărbătorile morţilor. . .  Comparate între ele, semnele de pe tăbliţele de la Tărtăria şi Vinca sunt aceleaşi cu cele de pe pâinile rituale ale vlahilor. Este incontestabil, afirmă Păun Es. Durlic, în lucrarea sa, “Limba sfânta a pâinii vlahilor”, că spirala, crucea Sfântului Andrei, crucea, luna nouă, soarele sau svastica se regăsesc atât pe tăbliţe cât şi în decoraţia pâinilor. Ele sunt prezente, de altfel, în tot spaţiul carpato-danubian, semne similare existând, de pildă, şi pe inscripţia dacică prezentată de Vasile Lovinescu în lucrarea sa, “Dacia Hiperboreană”.

Pe  această pâine numită Muoş, prezentă la aromânii  din sudul Dunării, se află două simboluri străvechi, : svastica (Luşafur) şi crucea cu luna nouă, “. . .crucea cu cele patru semilune (prezentă şi pe unele cruci vechi, de piatră, din cimitirele româneşti) îl reprezintă pe cel care a murit, iar svastica stă pe pieptul lui pentru a-l învia pe lumea cealaltă”.

Conform Formulei As, Păun Es. Durlic a aflat circa 40 de semne antice pe pâinile rituale ale vlahilor, dintre toate cel mai mult impresionându-l svastica,  ea “svastica ocupă locul central printre simbolurile tainice ale vlahilor”. Svastica reprezintă unul dintre cele mai vechi simboluri, “care îl urmăreşte pe om pe întreaga planetă, timp de mai bine de douăzeci de milenii. . . cu toate acestea, ştiinta nu pomeneşte nimic despre existenta ei în cultul morţilor la vlahi. Aici, nu numai că este simbolul principal, dar este urmată de un şir de alte simboluri independente, care provin tot din ea. . .Cred, în acelaşi timp, că materialele etnografice din pâinea vlahilor vor anula, în final, iluzia că svastica ar fi venit de la est! La românii de pe ambele maluri ale Dunării, svastica apare, în decursul timpului, atât în cimitire şi biserici, cât şi pe pergamente voievodale sau pe broderii naţionale”.

Aici totul este clar, imaginile cu “sfânta pâine a vlahilor” sunt grăitoare, de asemenea, şi imaginea cu veşmântul de înmormântare a uneia dintre soţiile lui Ştefan cel Mare, Maria de Mangop.

Din “Dacia Hiperboreană” a lui Vasile Lovinescu aflăm de o întâmplare haiosă, în care un profesor încearcă să îl lămurească pe un ţăran că zvastica este un simbol străin, dar ţăranul o ţinea “una şi bună”, ” Ba nu ! E a nost ! Îl avem de pe vremea urieşilor”.

Mulţi poate află pentru prima dată de aceasta trebuşoară, dar nu este nimic inventat, svastica era şi mai este încă un simbol sacru al străbunilor, fie ei numiţi Pelasgi, Pelagi, Belagi, Blaci, Blachi, Hiperborei, Brahmani Arieni, Valaci aparţinători de Dakşa ori Blajini, Rohmani, Rocmani, Rahmani, cum spune tradiţia populară românească.

Nicolae Densusianu află din scrierile vechilor greci de existenţa altor etnonime şi toponime ce aparţineau populaţiilor pelasge, cum ar fi, Placi lângă Olimp şi lângă Troia, Placia în Crimeea, Blachi şi Felahi/Fulahi(ţărani agricultori) pe şesurile Nilului, Balac în Palestina, de asemenea, mai aflăm că în vechime aproape tot gigantul arbore uman al Sciţiei a fost numit generic Belacae ori Belcae. Dumnealui precizeză că “formele greceşci de Placos, Placia şi Palacos corespund din punct de vedere al etimologiei la Blacos, Blacia sş Balacos. Grecii cei vechi schimbau adese ori sunetul B cu P”.

Svastica este simbolul “Polului” spiritual al planetei, acele “ţâţâni ale lumii” cum frumos spune ţăranul român, de asemenea mai semnifică şi “iluminarea” ţinuturilor atinse de către aceia care au roit din acest centru.

Mai multe detalii despre svastică le aflăm din “Taina Kogaionului” a doamnei Cristina Pănculescu: “Una dintre formele cele mai remarcabile a ceea ce numim crucea orizontală [...] este figura swasticei [...] ce pare să se rataşeze direct Tradiţiei Primordiale, căci o întâlneşti în cele mai diverse ţări, [...] din epocile cele mai vechi, [...] din Extremul Orient în Extremul Occident [...]. Swastica este simbolul, emblema Polului; căci în adevăr, Lumea se învârteşte în jurul lui, Polul însuşi rămânând imobil şi neafectat de mişcarea pe care o produce; swastica nu figurează Lumea, ci acţiunea Principiului asupra Lumii.”

Aici avem o imagine din “Taina Kogaionului” ce reprezintă diferite simboluri din ornamentistica populară rumânească, multe păstrate vii de pe vremea pelasgilor.

Vasile Lovinescu crede că zvastica “pusă în faţa porţii – sculptată pe porţile tărăneşti din lemn – , indică . . . pe cât de precis posibil, situarea “polară” a acestui centru”.

Mai sus, o imagine din “Dacia Hiperboreană”, cu câteva forme de svastică.

Să mergem mai departe în această incursiune.

Mihai Eminescu a fost acuzat adesea că ar fi fost “reacţionar”, xenofob sau antisemit.

Radu Mihai Crişan, în cartea “Eminescu interzis. Gândirea politică”, încearcă o clarificarea a lucrurilor, arătând că aceste adjective nu numai că sunt voit injurioase dar sunt şi denaturate de la sensul lor iniţial. Dumnealui precizează: “Atât termenul “xenofobie” cât şi cel de “antisenitism” sunt actualmente folosite impropriu. Înţelesul lor autentic este. . .xenofobia: frică faţă de străini – înţeleşi ca persoane (inclusiv colective: neamuri) -, iar nicidecum de ură împotriva lor. Obârşie: xeno – străin şi phobos – frică. . .antisemitismul: aversiune faţă de semiţi – înţeleşi tot ca persoane. Cuvântul “semiţi” desemnează toate cele mai bine de 20 de neamuri descendente ale patriarhului biblic Sem, care neamuri includ, ironia sorţii, şi pe arabi, dar şi pe evrei”. Cum s-a ajuns de la frică de străni la ură împotriva acestora? Probabil datorită necesităţii de a atribui cuiva o etichetă batjocoritoare, iar unul dintre acei cărora le-a fost atribuit acest epitet înveninat este şi Mihai Eminescu.

Din definiţia veche a cuvântului antisemit reiese un fapt uluitor: cei mai mari antisemiţi sunt evreii şi arabii. Acum dex-ul  dă alte definiţii pentru aceste cuvinte. De ce oare? Nu este aceasta o falsificare grosolană a adevărului, ce foloseşte unora?

Nu ştiu câţi cunosc acest fapt, dar Mihai Eminescu a fost acuzat de adversarii săi, printre altele, că ar fi recţionar. Radu Mihai Crişan face lumină în acest caz: “Mărturie că agresorii de rea credinţă cunosc perfect respectiva distincţie stă înverşunarea cu care aruncă asupra victimelor lor eticheta de reacţionari. Acest termen este şi el utilizat astăzi cu sens falsificat, lumea ajungând să-i considere, din oficiu, pe cei cărora le este aplicat, ca pe nişte ticăloşi. . .Autenticul său înţeles este însă cu totul altul: reacţiunea certifică o stare perfect normală, întemeiată pe înseşi legile fizicii. Amintiţi-vă elementarul principiu al acţiunii şi reacţiunii. . .Sesizaţi de îndată că reacţiune înseamnă reacţie, adică răspuns al unei entităţi la influenţa exercitată asupra sa de către o altă entitate. Dealtfel, biologii, şi nu numai ei, pot certifica oricând că reactivitatea este una dintre caracteristicile fundamentale ale oricărui organism viu şi sănătos. Diminuarea ei este semn de boală, iar dispariţia ei atestă moartea… Fireşte însă, orice agresor preferă ca atacul să-i fie uşurat de inerţia victimei…”. Am aflat că şi până unui termen ştiinţific, specific mai multor ştiinţe, îi poate fi imprimat un caracter tendenţios.

Autorul mai arată că aceste afirmaţii sunt gratuite şi tendenţioase : “În ceea ce-l priveşte pe Eminescu, consider că ambele acuzaţii ce i se aduc (adică atât cea de xenofobie, cât şi cea de antisemitism) sunt lipsite de legitimitate şi că provin, atunci când cei care le formulează sunt de bună credinţă, dintr-o părere lacunară şi/sau deformată asupra scrierilor eminesciene. . .Aşa cum cercetători de variate specialităţi relevă cu prisosinţă în analizele lor, numele lui Mihai Eminescu a fost foarte mult legat de teoria păturii parazitare instalate la cârma ţării, interpretată injust ca atitudine xenofobă. . .Adversitatea sa declarată şi totală faţă de aceşti spoliatori, în majoritate străini, n-a avut niciodată un suport etnic, ci economic şi social. . .Nu prejudecăţi xenofobe şi nici vreun naţionalism retrograd l-au făcut să-i acuze de parazitism şi cosmopolitism, ci considerente de ordin economic, social şi naţionalpatriotic; el ridicându-se, ori de câte ori i s-a ivit ocazia, împotriva comportamentului paraziţilor şi speculanţilor de orice etnie. . .Aşadar, munca împreună cu valorile ei economice şi morale constituie criteriul suprem prin prisma căruia şi-a elaborat el judecăţile.”

Acestea sunt doar câteva exemple de cuvinte ale limbii române şi de simboluri sacre ale străbunilor cărora li s-a modificat semnificaţia iniţială, atâtea câte pot fi amintite într-un articol pe un blog.

Poate unii vă veţi întreba care este scopul acestor acţiuni. Oare nu cumva ancestralitatea acestui neam, unicul de pe suprafaţa acestei planete care şi-a păstrat nealterate credinţele şi obiceiurile de cel puţin 8.000 de ani, precum şi frica ce o resimt unii faţă de istoria şi bagajul cultural al acestuia? Şi aici iarăşi o să vă întrebaţi,  de ce frică de istoria neamului nostru?  Răspunsul este simplu, pentru că timpul este ciclic, întotdeauna va fi o întoarcere la origini, întotdeauna va fi un “timp al eternei întoarceri la izvoare şi rădăcini, la momentul iniţial al creaţiei”.

Dacă nu mă credeţi nu este nici o problemă, fiecare este liber să creadă ce şi cum doreşte. Doamna Cristina Pănculescu gândeşte la fel despre folcorul păstrat cu sfinţenie de ţărani. “Poporul român, care nu a avut un Ev Mediu glorios (în sens occidental), şi nici Renaştere, şi deci n-a participat la istoria şi la crearea culturii europene – are o preistorie şi o protoistorie de egală valoare cu a oricărei naţii europene importante, şi are un folclor incontestabil superior tuturora”.

Nu putem trece cu vederea unele evidenţe. Cercetând o lucrare de strategie a războiului, fie contemporană  fie antică, de exemplu a lui Lao Tzu,  ” vedem statuată ca esenţială pentru dobândirea victoriei, identificarea şi anihilarea centrului de greutate, mai ales moralpsihologic, al adversarului. . .Ei bine, mai ales când e vorba de neamuri, acest centru este alcătuit, cu precădere, din valorile-simbol ale culturii naţionale, alături de tradiţii şi de credinţa religioasă. . .Prin urmare, împotriva acestor elemente, agresorul duce, permanent, o luptă pe cât de perfidă, pe-atât de necruţătoare. Iar agresiunea, se înţelege de la sine, nu trebuie să fie neapărat nici declarată şi nici armată, ba chiar e mai eficientă cu cât victimele ei o conştientizează mai puţin… Deh…altfel le-ar putea încolţi în minte dorinţa să se apere . . .altfel agresorul ar putea suferi pierderi grele. . .”

Ionel

Bibliografie:

Nicolae Densuşianu – „Dacia preistorică”, Editura Arhetip, Bucureşti, 2002

Vasile Lovinescu – „Dacia Hiperboreană”, Editura Rosmarin, Bucureşti, 1996

Radu Mihai Crişan – „Eminescu interzis. Gândirea politică”, Editura Tibo, Bucureşti, 2008

Cristina Pănculescu – „Taina Kogaionului. Muntele Sacru al Dacilor”, Editura Ştefan, Bucureşti, 2007

Ranko Vucovic – “Sfânta pâine a vlahilor”, articol în “Formula AS”, 2010

Napoleon Săvescu – “Ce înseamnă a fi naţionalist”

Învăţământul. Atunci şi acum

Învăţământul este menit să creeze personalităţi organice. Acestea sunt conştiente că viaţa este un sistem de interdependenţe multiple şi îşi pun, din proprie voinţă, viaţa în slujba unui principiu moral supraordonator. Ancorarea profundă în spiritualitatea şi experienţa neamului lor le ajută să reacţioneze eficient în faţa dificultăţilor, chiar şi atunci când se ivesc pe neaşteptate.

Acum însă, şcoala creează tipul omului universal – de nicăieri şi de peste tot, lipsit de viziunea globală asupra lumii şi a existenţei. Rupt de tradiţie şi de mediul în care a trăit, acest om este incapabil să facă faţă neprevăzutului. Orice bandă politică îl poate manipula, fără ca el să bage măcar de seamă. Îi stă în putere să se autoredreseze individual, utilizând pârghii precum: gândirea, cultura, munca, cinstea, economia, gimnastica, meditaţia, contemplaţia şi rugăciunea.

O investigare, amănunţită, a procesului istoric ce a condus la deprecierea învăţământului românesc este întreprinsă de Nicolae Iorga. Acesta comentează: “Idealul educaţiei e să dezvolţi ceea ce există ca înclinaţie în om şi să nu încerci a-i da însuşiri ce nu se găsesc, ca punct de plecare în însăşi fiinţa lui. . .Şcoala are datoria de-a ajuta societatea, de-a merge mână-n mână cu ea, şi nu de a-i sta în cale”.

Evul mediu – bazat pe iniţiativa individuală şi pe cea colectivă – avea nevoie de (îngăduia pe n.n.) orice fel de oameni, care se uneau de la sine: nu-i trebuia un om tip. Omul era pregătit pentru o viaţă spontanee. În acel Ev Mediu, dacă erai creştin, Biserica te creştea ca pe fiul ei, acolo ţi se dădea lecţia de catehism; acolo învăţai rugăciunile, învăţai să citeşti, să scrii. Meşteşugar voiai să te faci, îl alegeai ca profesor pe meşterul cel mai bun.

Apoi Universitatea: aceasta era un învăţământ absolut liber. Profesorul trata orice chestiune voia, şi aşa cum voia el, iar studentul îl asculta numai dacă îl interesa (conţinutul prelegerii n.n.).

A venit, pe urmă, vremea stăpânirii monarhilor. Suveranul modern avea nevoie de buni supuşi. Toate erau aşa întocmite ca să pregătească pe bunul cetăţean, omul cu credinţă faţă de suveran, bun ostaş şi, mai ales, bun contribuabil. Dar învăţământul acesta nu mergea până jos. Şcoala primară n-a existat până la revoluţia franceză. Erau doar anume (câţiva n.n.) călugări care învăţau pe aceia care doreau.

Revoluţia franceză, ca şi cea sovietică, avea nevoie de anumiţi oameni; ei îi trebuia să creeze tipul revoluţionarului. De aceea, a înlăturat toate formele mai vechi de învăţământ, cu aceeaşi neîmpăcată ură căreia i-au căzut jertfă atâtea din aşezămintele capabile încă de viaţă ale vechii Francii. Creatori fără rezerve, revoluţionarii au înţeles să facă nou în toate, dând contemporanilor ceea ce le trebuia pentru a nu fi oameni de curte şi de lume, ci cetăţeni luptători. Se creează, astfel, şcoala publică, comună tuturora şi gratuită.

Vine apoi Napoleon, care, voind să stăpânească lumea în toate, făcu din tot sistemul său politic o imensă maşină, admirabilă prin puterea şi regularitatea ei aproape militară, care-i permiteau să fie pusă în mişcare de un singur om. Şcoala lui făcea un fel de automat în mâna puterii centrale, îmbina mecanic oameni croiţi (educaţi n.n.) pe acelaşi tip, fără îngăduinţa varietăţilor individuale. Ea (instituţia şcolii n.n.) trebuia să fie un fel de fabrică de produs oameni, pe care statul poate să-i întrebuinţeze pentru scopurile sale. Pentru a crea individul ascultător ca un soldat, Napoleon creă şcoala-cazarmă, cuprinsă într-o construcţie de nemiloase linii drepte, care trebuia să primească un singur impuls, iar acesta să plece de la monarhul singur.

Aşadar, în timp ce “universitatea medievală” era o şcoală de cugetare personală, la care venea studentul numai dacă îi plăcea cugetarea profesorului, astăzi, universitatea este o şcoală de specialităţi, nelegate între ele, fără nici un fel de spirit comun şi (mai mult n.n.), aceste creaţiuni au un scop care nu e în societate, ci peste ea şi, poate, chiar împotriva ei. S-a creat tipul omului abstract, în afară (rupt n.n.) de orice tradiţie şi de orice împrejurări în care ar avea de trăit, omul care ştie dinainte unde va fi aşezat, ce gesturi va face în fiecare moment, omul pentru care neprevăzutul n-are nici o importanţă (incapabil să facă faţă oricărei schimbări neaşteptate a condiţiilor sale de existenţă n.n.). Şcoala fiind în afară de viaţă, învăţându-te să nu ţii cont de nimic ce e dincolo de casta cultă, duce la o şcolarizare formală a omenirii. De aici a ieşit o umanitate scăzută, lipsită de energie şi de entuziasm, lipsită de putinţa de a acţiona şi de a reacţiona, o umanitate împuţinată şi strâmbată.

De aceea, dacă “şcoala de odinioară era contactul dintre cineva care vrea să înveţe şi cineva care ştie”, astăzi (ca să înveţi n.n.) eşti silit, de multe ori, să te duci la tot felul de imbecili cu atestate, care nu cunosc, nici pe departe, ceea ce au pretenţia să te înveţe. Aşa, “se creează acum, pentru o lume neorganică, un tip de om universal, omul care e de nicăieri şi de peste tot, omul în afară rupt de tradiţie, în afară înstrăinat de mediul în care a trăit; iar de societatea asta nenorocită, intrată în tipicul şcolii, oricine poate abuza, orice aventurier sau orice bandă politică se poate face stăpânul ei”,  speculându-i cu abilitate lipsa stilului, adică, după cum se exprimă Mircea Eliade, “a vieţii proprii, ierarhice si ritmice a adevărurilor (informaţiilor fiabile n.n.) adunate”

Căci, “adevărurile nu preţuiesc nimic atunci când le posezi izolate”, iar “ceea ce lipseşte omului modern ca să fie om întreg, este tocmai intuiţia ierarhiei, a cosmizării”, adică, a “armonizării lor într-o viziune globală asupra lumii şi a existenţei”.Mai mult, ele nu numai că “nu au valoare izolată, dar ajung de-a dreptul primejdioase când încerci să compensezi cu unul singur absenţa celorlalte”.

Îmbucurător este, însă, faptul că fiecare fiinţă umană are posibilitatea de a-şi înfrânge, progresiv, această slăbiciune, prin activism personal. În acest sens, o serie de semeni ai noştri, printre care Scarlat Demetrescu, Mircea Eliade, Mihai Eminescu şi Petre Georgescu Delafras, ne reamintesc că dispunem, bineînteles nelimitativ, de pârghii precum: gândirea, cultura, munca, cinstea, economia, gimnastica, meditaţia, contemplaţia, rugăciunea. Cel mai puternic instrument de autoapărare individuală împotriva agresiunilor, manipulării, relevă Scarlat Demetrescu, este “fabricarea şi subtilizarea (rafinarea n.n.) continuă a materiei noastre mentale, prin “propria noastră gândire, reflectarea la ceea ce am făcut şi la urmările faptelor noastre, reflectarea la ceea ce va trebui să facem şi analizarea sub toate aspectele a efectelor ce vor urma. De la actele şi vorbele noastre, vom trece la vorbele şi faptele celor cu care am venit în contact. Care e dedesubtul vorbelor şi faptelor, de ce au procedat aşa şi nu altfel, ce au vrut ei să zică etc. Deosebit de mult se dezvoltă puterea gândirii noastre când examinăm natura şi ordinea din ea.

Acestea au fost câteva ideii din cartea “Istoria interzisă” a lui Radu Mihai Crişan, din capitolul “Autoapărare psihică – cum sa devii imun la manipulare”

Această carte o puteţi descărca de aici: http://ramaniamyblog.wordpress.com/descarca/