Dinu G. Giurescu

“Am sentimentul că sunt în 1940, în preajma prăbuşirii hotarelor noastre”

Români, mergeţi la vot în număr mare, pentru că : la o prezenţă a românilor de peste 60-65% UDMR-ul ( care din 22 de ani a guvernat 13,7 ani – cel mai mult )  nu mai intră în parlament şi nu mai poate şantaja partidele cu care se va alia, în cazul unei prezenţe mici.

Iniţiativa de a desfiinţa judeţele se înscrie într-un şir de acţiuni care sunt menite, pe de-o parte, să destrame unitatea teritorială a ţării şi, pe de altă parte, să şteargă identitatea noastră naţională. Se anulează, cu o trăsătură de pix, toată această întocmire care are o vechime între 600 şi 700 de ani, intrată în conştiinţa noastră, a mea.

Eu sunt din Vlaşca mai întâi, apoi din Argeş, şi pe urmă, evident, sunt din România, fiindcă Vlaşca şi Argeşul sunt parte din România. Ce facem?
Ştergem cu buretele, ştergem cu pixul – tot? Unde voi fi? Din regiunea 1, cetăţeanul cu codul numeric personal cutare, pe care îl înscriu cu două-trei semne acolo, într-o listă şi, în felul acesta, am robotizat întreaga Românie. Eu nu mai aparţin unui judeţ, nu mai aparţin României. Aparţin unor sigle, unor numere înscrise… E trist!

Aşadar, ce se întâmplă acuma cu desfiinţarea judeţelor se înscrie în două tendinţe foarte clare din ultimii ani. Pe de o parte destrămarea teritorială a României şi, pe de altă parte, ştergerea identităţii noastre ca români. Am să enumăr câteva argumente:

Primul: regiunile de dezvoltare, acel faimos proiect, din păcate al UDMR-ului: 50.000 Km², taie Transilvania în două, pe linia trasată de arbitrajul de la Viena din ’40. Acesta este un fapt.

Al doilea: statutul minorităţilor care se pregăteşte. Dacă se adoptă, prin formulă magică a asumării răspunderii, vom crea zeci de autonomii teritoriale, sub pretextul autonomiilor culturale. Autonomii teritoriale în Transilvania care vor face tranziţia de judeţele secuieşti, şi până la graniţa cu Ungaria.

Al treilea argument: legea arhivelor, în speţă întoarcerea arhivelor la emitent! Dumneavoastră ştiţi ce înseamnă asta? Să le întorc unde? Emitentul a fost până în 1918 Ungaria sau Austria. Acolo le întorc? Eu cred că nu-şi dau seama oamenii de catastrofa pe care o pregătesc României. Dacă le-aş propune Statelor Unite să întoarcă arhivele de la Arhivele Naţionale Centrale din Washington DC la diferiţii emitenţi, eu cred că s-ar uita şi ar spune probabil că este un act de trădare naţională, de destrămare a unităţii Statelor Unite.

Al patrulea argument: legea educaţiei. Suntem educaţi după moda nouă europeană, în care 92% dintre elevii autohtoni au mai puţine drepturi decât 8% dintre elevii minoritari. E bine că au minoritarii drepturi, dar vreau ca şi majoritarii să aibă aceleaşi drepturi!

Aceeaşi lege enumeră 22 de principii directoare, unul din principii este şi cultura, identitatea şi istoria românească, dar în lege nu se află nimic pentru promovarea acesteia. Mai mult decât atâta: finanţarea este favorizantă pentru minoritari: dacă sunt 10 elevi minoritari români într-un sat, desfiinţăm şcoala respectivă, iar dacă sunt zece minoritari într-un sat, facem o şcoală specială. Iată, deci, ce înseamnă legea educaţiei europene… Nu mai vorbesc de autonomia universitară, care acolo e proclamată cu litere groase dar, în realitate, universităţile sunt supravegheate, acuma, cum nu au fost niciodată înainte, după bunul plac al rectorului şi al altora.

Al cincilea argument: nu mai avem manual de istoria românilor. Elevii de clasa a XII-a au un manual pe care scrie Istorie, iar înăuntru e tranşată, ca la abator, istoria românilor pe teme mari, pe care le înţelege un om care cunoaşte istoria românilor, dar nu unul care trebuie s-o înveţe, fiindcă principiul cronologic a fost desfiinţat.

Al şaselea argument: eu pot să insult acuma drapelul ţării, personalităţile marcante… În lege nu mai există incriminare penală pentru acest lucru, pentru profanarea sau batjocorirea simbolurilor naţionale. Fac ce vreau şi ce păţesc? În cazul cel mai bun, dacă acţionează guvernul sau autoritatea, primesc o amendă.

Al şaptelea argument: am aflat cu stupoare că asociaţia culturală Forumul Românilor din Covasna, Harghita şi Mureş nu primeşte un leu de la Guvern pentru acţiunile sale culturale.

Al optulea argument: ora de istorie la televiziunea romană nu mai este. Nu mai există, pur şi simplu.

În al nouălea rând: desprinderea propagandistică, şi chiar mediatică, a celor două judeţe şi jumătate secuieşti.

În al zecelea rând: reforma sistemului sanitar, care poate să ducă foarte departe, spre dezastru.

Peste toate – şi cu asta am terminat – vine anularea Parlamentului. Asumarea răspunderii este o formulă extraordinară, ca să nu mai conteze Parlamentul. Marea Adunare Naţională era mult mai logică decât Parlamentul de astăzi. Spunea Constituţia din ’65: „forţa conducătoare din Republica Socialistă România este Partidul Comunist Român” – monopolul puterii. Era clară puterea. Deputaţii votau aşa cum spunea Partidul.

Acuma nu! Avem un regim, chipurile, pluralist şi, în schimb, ne asumăm răspunderea încât orice lege poate să treacă în momentul de faţă, fiindcă Guvernul beneficiază de o majoritate aritmetică, care nu mai corespunde în niciun fel cu opţiunile şi cu sentimentele populaţiei.

Revin la judeţe. Acestea nu sunt o creaţie a lui Mircea cel Bătrân. Judeţele erau acolo şi Mircea le-a întărit. Nu sunt o creaţie a lui Carol I sau a lui Alexandru Cuza. Erau acolo. Domnitorul unirii şi fondatorul monarhiei le-au întărit doar. Culmea este că Uniunea Europeană nu ne cere această desfiinţare a judeţelor.

Este o mistificare grosolană, urâtă de tot, să spui oamenilor că UE ne cere aşa ceva. Dar nu este adevărat! Franţa şi-a menţinut zeci, sute de departamente, Germania la fel, Anglia la fel. Fiecare unitate teritorială cu numele ei este acolo, numai noi le desfiinţăm.

Partea cea mai gravă e că vor să ne şteargă memoria, vor să ne şteargă identitatea. Prin toate aceste răsturnări, prin toate aceste acţiuni de buldozer, pur şi simplu, vor să fiu ca frunza pe apă – căci frunza este acum un simbol – să nu mai ştiu ce e cu mine, să fiu un fel de cetăţean, aşa, al nimănui, care locuiesc într-o regiune desemnată printr-o cifră romană, şi care voi fi, încă o dată, înscris, printr-un indicativ numeric, într-o listă.

Acest tip de om nu are decât nevoi imediate: trebuie să se ducă la mall, să cumpere o maşină şi să călătorească, poate, în străinătate, şi să se îmbrace bine. Asta este tot, dar în cazul ăsta România: adio! Aici este partea cea mai gravă.

Prin desfiinţarea judeţelor îmi iei baza mea teritorială care de sute de ani există acolo. Bunicul meu s-a născut în Buzău, şi judeţul Buzău există şi astăzi. De patru generaţii suntem buzoieni prin naştere. Ăla este primul loc. Îmi ştergi şi Buzăul? Ce fac? Unde sunt născut? În raionul Stalin din Bucureşti?

Se vehiculează teoria că noi am ajuns în Transilvania prin secolul XII-XIII… Asta este o veche temă de propagandă: neputând să conteste majoritatea absolută a românilor, au început să spună: „da, dar voi aţi venit după noi, şi noi am fost primii ocupanţi” şi alte teorii din acestea.

În Ardeal, însăşi constituirea voievodatului Transilvaniei în cadrul regatului maghiar este un ecou al formei vechi de organizare, din vremea când românii conlocuiau cu slavii pe teritoriul Ardealului. (aşa cum a fost voievodatul Ţării Romaneşti).

Cât priveşte judeţele, să luăm două exemple: Maramureşul şi Bihorul. Sunt forme vechi de organizare pe care regatul maghiar, în momentul în care a încorporat Transilvania, le-a preluat şi le-a transformat în comitatele regatului. Iar mai târziu, când Ungaria a făcut dualismul cu Austria, a reînfiinţat toate judeţele. Judeţele din Transilvania sunt judeţele care s-au constituit de-a lungul vremilor. Atât de puternică era instituţia, încât Austro-Ungaria a extins această instituţie a comitatelor, echivalentă cu judeţele, pe toată Ungaria mare, aceea din 1867.

Tot ce am înşirat până acuma, acei paşi mai mari sau mai mici pentru destrămarea unităţii teritoriale şi a demnităţii româneşti, merg toate ca un şuvoi către o singură ţintă, suprimarea articolului 1 din Constituţie:

România este stat naţional, unitar, suveran şi indivizibil. Asta le trebuie, asta vor să suprime. Şi o suprimă în momentul în care, în conştiinţa elevilor din liceu, dispare Istoria românilor ca materie de învăţământ, sau când cetăţenii dintr-o urbe nu mai au conştiinţa că sunt români. Poate nici măcar că sunt bucureşteni sau braşoveni, ci aşa, nişte cetăţeni în derivă printr-o regiune de dezvoltare, numerotată cu 1, 2, 3,  4 sau 5.

Dacă doriţi să rememoraţi, sau să vedeţi pentru prima oară, cine au fost cei care au distrus judeţele României, să ne întoarcem în 1950, ca să vă arăt o lege adoptată de Marea Adunare Naţională, chiar în anul care reprezenta debutul obsedantului deceniu. Aş spune cel mai urât, cel mai trist şi cel mai greu de suportat deceniu din istoria modernă a României. E vorba de Legea nr. 5 din 1950, cea care desfiinţa judeţele României, şi o făcea sub conducere sovietică. Astăzi, la Punctul de Întâlnire am adus un extras:

„Marea Adunare Naţională a Republicii Populare Române. În temeiul art. 38 din Constituţia Republicii Populare Române, văzând Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 935 din 31 august 1950, adoptă următoarea lege pentru raionarea administrativ-economică a teritoriului Republicii Populare Române:

Articolul 1…Fiţi foarte atenţi la acest articol 1, fiindcă argumentaţia comuniştilor sovietici din anii ’50 seamănă foarte mult cu ceea ce oferă astăzi ca motivaţie, actuala coaliţie (regimul Băsescu-UDMR). Tot sub masca bunăstării economice şi a atragerii unor fonduri şi a cooperării dintre tot felul de persoane fizice şi juridice, sub aceeaşi motivaţie ne este propusă acum, ca şi atunci, desfiinţarea judeţelor.

Iată aşadar ce spune acest articol 1: „Pentru asigurarea dezvoltării industriei şi agriculturii, în scopul construirii socialismului şi a ridicării nivelului de trai al oamenilor muncii, pentru a înlesni cât mai mult apropierea aparatului de Stat de poporul muncitor, pentru a contribui cât mai temeinic la asigurarea rolului politic conducător al clasei muncitoare şi la întărirea alianţei clasei muncitoare cu ţărănimea muncitoare, TERITORIUL ROMÂNIEI SE ÎMPARTE ÎN: REGIUNI; ORAŞE; RAIOANE.”

Am sentimentul că sunt în 1940, în preajma prăbuşirii hotarelor noastre. E de spus numai că fiecare om trebuie să-şi dea seama că soarta lui personală, afară de beneficiarii regimului, depinde de ce se joacă acuma. Se joacă integritatea teritorială a României, se joacă stabilitatea ei, se joacă identitatea, sentimentului că eşti român, se joacă apărarea ţării. Statul de astăzi nu mai apară România. Statul de astăzi apară pe altcineva, dar nu obştea românească.

„Nu!” – la ceea ce se pregăteşte în momentul de faţă şi să revenim la tradiţiile noastre, să revenim la puterea noastră din totdeauna.

Autor: Prof. Acad. Dinu C. Giurescu

1 Decembrie

Pentru că de 1 decembrie se obişnuieşte parada militară, mi-am zis că de ce să nu facem şi o paradă istorică. E ceva rău în asta? Alte popoare nu se mîndresc cu istoria lor? De ce nu am face-o şi noi?

GENIUL GRAIULUI RUMÎNESC AL ŢĂRANILOR

“Originea limbii române se află în inteligenţa rumânilor strămoşi, oamenii râurilor cu maluri fertile, din bazinul Dunării de Jos, autori ai primului neolitic european, în România, inima vechii civilizaţii europene, în urmă cu 8-10 mii de ani”, Lucian Cueşdean, “Româna, limba Vechii Europe”

“…Europa era atât de tânără şi frumoasă cu unghiurile şi romburile ei construite perfect (sub aspect logic) de către Homo Geometricus multe milenii înainte de a apărea pe malul răsăritean al Mediteranei ţara regelui Aegenor (Fenicia)”, Andrei Vărtic, “O istorie geometrică a lui Homo Sapiens”

“Durata poporului din Carpaţi ţine de izolarea sa socială în dublul cadru, al muntelui şi al satului.  Pentru a-i înţelege sufletul, trebuie ştiut că de la Latini pînă-n zilele noastre el a fost departe, practic, de orice influenţă urbană”, Lucien Romier, “Le carrefour des empires morts. Du Danube au Dniester”.

“Româna fiind o limbă naturală, populară, este, normal, cea mai bogată din Europa, fantezia a milioane de oameni fiind infinit mai bogată decât a unei mâini de cărturari”, Gabriel Gheorghe, “Studii de cultură şi civilizaţie românească” 

În ce priveşte contribuţia Romei la Cultura Europei a se vedea capitolul ”Tragedia istorică a unei lumi” (p. 17-35), din care vom spicui numai cîteva constatări (prezente şi la mulţi alţi autori, în forme asemănătoare): ”…faţă de ideile pe care le profesa, Roma era făcută pentru a fi mică; idealul roman era simplu şi sărac: acela de a face din romani un popor dominant; Roma antică nu reprezintă un echilibru, ci un dezechilibru permanent: statul Cezarilor nu a putut rezista decît luptând clipă de clipă înlăuntru şi înafară; Imperiul Roman nu era un principiu, ci o forţă distructivă, care nu unea lumea, ci o distrugea, sau o reducea la imposibilitatea unei rezistenţe; Putem să admirăm grandoarea şi forţa Romei antice: nu putem însă să-i dăm adeziunea noastră intelectuală; Romanii nu aveau însă decît politica lor imperialistă drept ideal. Dacă grecii nu ar fi cucerit spiritual pe romani, Imperiul Roman ar fi fost pentru Europa ceea ce a fost, mai târziu, imperiul mongolic al lui Ghinghis Khan. Numai că, de data aceasta, barbarii ar fi venit de la vest, şi nu de la est”. 

Din puţinele rânduri de mai sus, reiese că Roma reprezintă o realitate recentă în istoria culturii şi civilizaţiei umane, mai ales în comparaţie cu producţia culturală multimilenară (cel puţin 5 000 ani î.e.n.) a spaţiului românesc (carpato-danubiano-pontic), că din punct de vedere ideatic şi spiritual, Roma nu a cunoscut prisosul.

Din numeroasele argumente de neînlăturat privind realitatea enunţată, să cităm măcar una, în care se defineşte spaţiul habitatului primitiv aric (aşa-zis indo-european) din care s-au desprins, după mileniul trei î.e.n. grecii, italioţii, celţii, germanii, slavii (p. 71), iranienii şi indienii (p. 72): ”…the area which is bounded on its eastern side by the Carpathians, on its south by the Balkans, on its western side by the Austrian Alps and the Böhmer Wald, and on the north by the Erzgebirge and the mountains which link them up with the Carpathians” (“…aria mărginită la est de către Carpaţi, la sud de către Balcani, la vest de către Alpii Austriei şi Böhmer Wald, iar la nord de către Erzgebirge şi munţii care fac legătură cu Carpaţii”).

Normal, toate grupurile care au roit, la date diferite, din habitatul primitiv au plecat cu limba vorbită în acesta, ceea ce explică similitudinile lexicale între idiomurile vorbite de popoarele Europei, respectiv de cele indo-iraniene, observate de William Jones la 1786.

În contextul celor de mai sus, Giacomo Devoto, profesor la Universitatea din Florenţa, privitor la raporturile dintre latină şi română, scrie: ”Il latino, da questo punto di vista, è per i romeni non già un tratto d’unione, ma una fratturarispetto al mondo indeuropeo” – (p. 235) (“Din acest punct de vedere, latina este, pentru români, nu o trăsătura de unire, ci o fractură în raport cu lumea indo-europeană”).

Îndată ce cercetarea preistorică asigură că o regiune e locuită, se pune problema, desigur, nu a documentelor lingvistice, care pot întârzia milenii, ci a tradiţiei lingvistice cu care resturile preistorice trebuie inevitabil asociate.

…

De ce am spus că româna este singura limbă din Europa?  Pentru că limba trebuie să aibă organicitate proprie, să aibă rădăcini proprii din care să rezulte cuvintele care o  alcătuiesc, ceea ce nu e cazul pentru dialecte.

De exemplu, rădăcina românească BOR, inexistentă în latină, a generat în română 452 de cuvinte (v. “GETICA”, nr. 3-4, 1994, p. 41-104).  Este vorba de un caz unic în Europa, cel puţin, ca o rădăcină să aibă o astfel de productivitate.  Rădăcina MA (a se vedea “GETICA”, nr. 5-6) ajunge numai la cca. 200 de cuvinte, de asemenea caz unic între idiomurile europene. De subliniat că vorbele generate de rădăcinile limbii române sînt în zdrobitoare majoritate populare, ceea ce, de asemenea , nu se mai întîlneşte în idiomurile din Europa.

Este aici locul să-l cităm pe dl. Alexandru Badea care în urma unor studii docte a ajuns la următoarele concluzii:

“1) O limbă nu poate deveni o altă limbă în evoluţia ei.

2) Nu există limbi noi în ordinea naturală.

3) Din ce ştim din istorie, nu se cunoaşte pînă acum naşterea unei limbi noi.”

Privitor la romanizarea geto-dacilor nu este demonstrat nimic: lingviştii cred că demonstraţia fost făcută de istorici, iar istoricii cred că e treaba lingviştilor. 

În baza acestor concluzii nu se poate justifica naşterea ziselor limbi neo-latine, cu o structură gramaticală deosebită faţă de latină, cum remarcă eruditul francez  Contele d’Hauterive.

În ce priveşte franceza, să-i  ascultăm pe cei mai autorizaţi specialişti ai Franţei.  A se vedea în primul rând ”La vie du langage” de Jacques Cellard (1978, p. 298) unde este citat Clément Marot (1496-1544) care, la timpul său, scria cu amărăciune: ”…tout ce qui nous irrite dans l’orthographe de notre langue: complication, illogisme, inutilité et anarchie grammaticale” – tot ce ne irită în ortografia limbii noastre: complicaţie, lipsă de logică, inutilitate şi anarhie gramaticală”. “Nous avons la, réunis, les symptômes accablants du désordre de l’orthographe lexicale. C‘est le jeu “bete et méchant national”. – “Noi avem acolo, reunite, simptomele copleşitoare ale dezordinii ortografiei lexicale.  Este jocul “tîmp şi păcătos naţional”. “Les meilleurs esprits, linguistes, lexicologues, ne croient meme plus possible une reforme quelconque de l’orthographe permettant de sortir de l’impasse actuelle”. – “Cele mai bune spirite, lingvişti, lexicologi, nu cred chiar că ar mai fi posibilă o reformă oarecare a ortografiei care să permită ieşirea din impasul actual”.

Am întîlnit mai multe astfel de văicăreli ale spiritului public francez faţă de limbajul defectuos, ininteligibil fără aspectul scris, la care s-a ajuns prin opera autoprometeilor naţionali declaraţi din secolele anterioare: au îndepărtat limba de vorbirea “idioţilor”, dar le-a ieşit o limbă “săracă şi şchioapă”. Preţul plătit n-a fost oare prea mare?

Alţi francezi celebri au accente şi mai dure la adresa rezultatelor la care s-a ajuns prin excluderea de la folosirea limbii naţionale a 98% din francezi, declaraţi “idioţi” de către stăpânii graiului ales să devină franceza.

Să-l cităm pe celebrul J. Vendryes (“Le langage”, Paris, 1921, 448 p.): ”La misere orthographique est chez nous considérée par certains” – “Mizeria ortografică este la noi considerată de către unii ca o calamitate naţională”.

Ortografia franceză este un sistem convenţional stabilit în toate detaliile prin voinţa cîtorva savanţi buimaci.

Stând de vorbă, la Grenoble cu cîteva învăţătoare, în 1973, ne spuneau: “Nu vă daţi seama ce dificultăţi avem cu copiii de clasa I”. Ei spuneau la început mama (nu maman, cum cred şi scriu unii lingvişti, după urechea şi viziunea lor) şi papa. Pe parcurs ei au fost învăţaţi să-şi numească părinţii mer şi per, casa, mezon,iarba, erb, vaca, vaş, capra, şevr, ş.a.m.d. “Acesta-i limbajul pe care l-au învăţat oral. Când ajung la şcoală, după ce învaţă alfabetul, constată că mai trebuie să înveţe un alt limbaj, cel scris: mere, pere, maison, herbe, vache, chevre etc., că trebuie să înveţe nişte accente pe care înaintaşii lor nu le cunoşteau.  Este un chin pentru bieţii şcolari pe care dvs. (românii), folosind scrierea fonetică, nu le cunoaşteţi..”

“Scrierea este pictura vocii.  Cu cît este mai asemănătoare, cu atît este mai bună” - Voltaire 

Tot Voltaire scrie (“Génie des langues” – art. ”Langues” – vol. 10, p. 198: “On appelle génie d’une langue son aptitude a dire de la maniere la plus courte et la plus harmonieuse ce que les autres langages expriment moins heureusement” – “Se numeşte geniu al unei limbi aptitudinea de a spune în modul cel mai scurt şi cel mai armonios ceea ce alte graiuri exprimă într-un fel mai puţin fericit”.

 Noi credeam că acelaşi text se exprimă mai scurt în engleză şi franceză.  Dar în ultimii zece ani, scriind şi publicând bilingv sute de pagini, am constatat că, dimpotrivă, româna exprimă acelaşi conţinut în texte mai scurte şi mai armonioase decît engleza şi franceza şi, cu atît mai mult, decît germana.  Publicând texte bilingve, română-engleză, franceză-română, pe două coloane, pentru a pune faţă-n faţă paragrafele în cele două limbi, am fost continuu obligaţi să rărim textul în română şi să culegem cu distanţă mai mică între rânduri acelaşi text atît în engleză, cît şi în franceză.

Din punct de vedere al economiei stilului şi armoniei exprimării, după definiţia lui Voltaire, se vădeşte că limba română are geniul exprimării, ceea ce nu-i puţin lucru.  Această constatare este la îndemâna oricui doreşte să refacă de ori de cîte ori acest experiment.

Geniul limbii româneşti – graiul ţărănesc nu are gramatică scrisă, dar se respectă nişte reguli nescrise.

Dar geniul limbii române, străvechimea şi unicitatea ei se vădesc din numeroase alte fapte şi situaţii. Să menţionăm cîteva din aceste mărci de străvechime, cum le-am numit, pentru că ele probează pentru limba română o existenţă multimilenară.  Sînt observaţii şi constatări ale unui nespecialist.

În ştiinţă altă formă de progres nu există: se lansează şi se pune în discuţie o ipoteză, specialiştii o analizează, sînt de acord cu ea, ca atare, o amendează sau o resping, cu argumente, şi în urma concluziilor obţinute, ipoteza poate fi adoptată, caz în care devine teorie, mai mult ori mai puţin ştiinţifică, sau ajunge în cimitirul, suprapopulat, al ipotezelor eronate. Este singura modalitate de a înainta în ştiinţă.

Vom prezenta în continuare cîteva mărci de străvechime ale limbii române.

a. Gradele de rudenie apropiate definite prin reduplicare.

Isocrate (436 – 338 î.e.n) scria: ”Aproape în tot ce am născocit , numai cuvîntul ne-a ajutat să ducem lucrurile la bun sfîrşit. Nimic din ce a zămislit gândul omului n-ar putea exista dacă n-ar fi cuvîntul (“Filosofia greacă pînă la Platon”, II,  p. 830-831)

Limba poate fi considerată ca precursor, instrument şi depozitar al întregii creaţii omeneşti.

Pentru a folosi acest instrument, în prima fază grupurile iniţiale de oameni au trebuit să numească obiectele cu care lucrau şi mai ales să stabilească apelativele cu care să se cheme între ei cei care lucrau împreună pentru atingerea unui ţel: să-şi facă un adăpost, să prindă o vietate, să-şi potolească foamea, în scop de avertizare, de chemare etc. Cel mai timpuriu grup de interese comune imaginabil a fost familia, constituită pe bază de afecţiune.  Ca proces logic, trebuiau găsite apelative uşor de reţinut printr-un procedeu mnemotehnic.

Termenul nu exista, dar procedeul a fost descoperit şi aplicat încă din mileniul III î.e.n., înainte de începerea roirilor neolitice din Spaţiul Carpatic, alte spaţii locuite, în acel timp, n-au fost puse în evidenţă pînă-n present.

În această privinţă, făuritorii limbii române au găsit un procedeu genial, la-ndemână cu mii de ani în urmă: repetarea unor silabe clare, uşor de pronunţat.  Procedeul se numeşte azi reduplicare:

1 Ma/ma       2   Ta/ta        3 Ţa/ţa

2 Te/te

4 Ne/ne         5   Ga/ga

4 Bă/bă        6 Da/da

7  La/la

8  Le/le

9  Na/na  – De aici Na/ni, na/ni ?

10 Be/be (luş)

11 Ba/ba (Ba/bu)

Acelaşi procedeu mnemotehnic îl găsim şi pentru mâncarea copilului mic: pa/pa, dar şi pentru cele mai elementare acte fiziologice:pi/pi şi ca/ca.

Acest sistem este conceput în limba română şi este destinat permanenţei.

Mama şi Tata au semnificaţii numai în română si constituie rădăcini ale acesteia, iar împreună cu celelalte cuvinte formate după acelaşi procedeu, constituie un ansamblu logic, ceea ce le atestă apartenenţa esenţială la limba română.

 Rămîne de făcut un studiu sistematic asupra acestei chestiuni esenţiale.

În nici un idiom din Europa nu se găseşte ceva asemănător, nici ca procedeu logic, nici ca număr de apelative formate pe această idee.

Dat fiind că toate populaţiile europene au roit din leagănul comun din Carpaţi este normal şi de aşteptat ca unele din aceste apelative să se găsească şi în unele graiuri europene, dar, cu excepţia lui Ma/ma, numai cîteva, disparate şi fără să formeze o unitate de concepţie.

Cu titlul de exemplu: ta/ta (dial. abruzzez, dial. calabrez, bulgară, dalmată, alte dialecte italiene, latină, maghiară, sardă, dial. săsesc, dialecte populare Spania), na/na (albaneză, neogreacă, latină, persană, sîrbo-croată) şi alte cîteva, puţine la număr (citate din ”Termenii de înrudire în limba română”, de Vasile Scurtu, Ed. Academiei RSR, 1966, 402p.)

b. â, î, ă, ş, ţ

Aceste litere, pînă la un punct acelaşi sunet, sînt de o importanţă capitală pentru limba română, dar şi pentru lingvistica europeană care se găseşte încă într-o stare de confuzie.

Sînt sunete ale limbii naturale.  Unele din acestea s-au păstrat în graiurile occidentale în grafii specifice.  Pe â şi î le-au pierdut toate acele graiuri. De regulă pe â l-au convertit în a, iar pe î l-au trecut la i.

Trebuie să ne manifestăm părerea de rău că în privinţa literelor â, î n-am putut folosi regulile Academiei Române.  În opinia noastră aceste reguli reprezintă o eroare, nu “un act de restituire naţională”, cum s-a afirmat, ci un act antiistoric şi antiştiinţific ordonat din neştiinţă, în pofida realităţii. Să ne explicăm.

Din păcate pentru Limba Română, ca şi pentru vorbitorul ei, Poporul Român, ultimile trei reforme ale ortografiei Limbii Române au fost ordonate, în necunoştinţă de istoria reală a Limbii Române, pe criterii sentimentale, care nu se vădesc totdeauna un sfetnic bun.

Nimeni nu şi-a pus întrebarea de ce Contele d’Hauterive (sec. XVIII), Felix Colson, Timotei Cipariu, Petru Maior ş.a. consideră că “Limba Română este mama Latinei”, de ce Walter Hoffmann (1842) scrie că “Limba Română este atît de armonioasă şi bogată că s-ar potrivi celui mai cult popor pe Pământ”, de ce Jacques Goudet afirmă că “Româna este piatra unghiulară a întregii lingvistici Romanice”, de ce Jean-Claude Bouvier arată că “Româna este mai Romană decît Latina” etc.

În altă ordine de idei, Ferdinand de Saussure (“Cours de Linguistique générale”, p. 19) susţine că “problemele fundamentale ale lingvisticii îşi aşteaptă încă soluţia” şi atrage atenţia că “limba nu este o entitate în sine şi că nu există decît în subiecţii vorbitori iar, mai departe, limba este o instituţie socială”, care numai într-un regim de dictatură poate fi acaparată ca proprietate a unui grup restrîns de indivizi: nici astăzi poporul nu spune eu, ci io, nu sunt, ci sînt, nu fricţie (o aberaţie academică), ci frecţie etc.

Louis de la Vallée Poussin (“Histoire du monde. Indo-européens et Indo-iraniens.  L’Inde jusque vers 300 av. J.C.”, Paris, E. de Boccard, 1936, p. 9) scrie: “Vom presupune deci”, împreună cu F. de Saussure (“Mémoire sur le système primitif des voyelles dans les langues indo-européennes”, 1878-1879), lucrare care reprezintă punctul de plecare pentru lingvistica actuală, că “…l‘indo-européen possédait une certaine voyelle mal déterminée, susceptible de se confondre avec a et avec i” (“…indo-europeana poseda o anumită vocală, insuficient determinată, succeptibilă să fie confundată cu a şi cu i).

Ei bine, numai Limba Română posedă o astfel de vocală: este vorba de â (î).

Aşa-zisa indo-europeană la care se referă savantul francez ar fi trebuit să existe cu circa cinci- şase milenii în urmă, înainte de începutul “roirilor popoarelor” zise indo-europene din Spaţiul Primordial, cel Carpatic.

După părerea noastră, păstrarea unei mărci de o atare vechime, de care numai Limba Română dispune, ca limbă primordială a Europei, este esenţială pentru adevăr, pentru istoria ştiinţei, dar şi ca act de recunoaştere a caracterului originar al Limbii Române.  O logică elementară spune că nu se poate renunţa la acest însemn de vechime sub nici un cuvînt.

Se pare că lingviştii n-au observat că numai Româna are â, că numai în Română acest semn se schimbă în timpul flexiunii cuvintelor:

â « a   şi respectiv   î « i

Nu ne referim la î iniţial care devine i (în/din, între/dintre, împotriva/dimpotriva, înadins/dinadins, întâi/dintâi etc) sau rămâne ca atare î, ci numai la ceea ce se-ntâmplă în interiorul cuvintelor.

În acest caz, limba concepută de ţăranii analfabeţi cu cca. cinci-şase milenii în urmă este foarte precisă.

Astfel găsim numai interschimbarea  î « i

Exemple:

1)     cuvînt / cuvinte, cuvinţel

2)     sfînt / sfinţenie, a sfinţi, sfinte etc.

3)     vînătă / vinete

4)     a vinde / vînzare, vînzător

5)     veşmînt / veşminte etc

sau numai interschimbarea  â « a

Exemple:

1)     a sta / stând, stână, stâncă (în Dex. ultimele două sînt date cu Et. nec. pentru că s-a scris stînă, stîncă, ceea ce maschează etimonul)                   

2)     ţăran / ţărână

3)     mână / manual, manuscris, manoperă

4)     rămâne / rămas, remanent

5)     crezare / crezând etc.

Realitatea indubitabilă că Limba Română este matca din care provin diferitele graiuri europene care au pierdut sunetul â(î) este şi ea atestată de această regulă.

Niciodată î din aşa-zisa indo-europeană, în realitate din Română străveche, nu a dat în alte limbi decît i.

c. Pentru uşurinţa memorării lexicului de strictă utilitate, atunci când nu exista nici o posibilitate de-a încredinţa “hârtiei” numele dificile, greu de memorat, creatorii limbii române au găsit peste 900 cuvinte fundamentale pentru comunicare, monosilabice, clare, uşor de pronunţat şi de reţinut.

Iată cîteva exemple:

ac, alb, an, ar, arc

ban, basm, băţ, blid, bob, bont, borş, bot, borţ, boţ, bou, boz, braţ, brîu, bulb, bumb, bun

cal, cap, car, caş, câmp, cânt, cea, cep, cer, cerb, cerc, chin, chior, chip, ciob, cioc, ciot, ciuf, ciung, ciur, clei, clin, clanţ, clop, cneaz, coc, colb, colţ, con, corb, corn, corp, cort, coş, cot, crac, creţ, crez, crin, crâng, cub, cuc, cui, cuib, cur.

da, dam (bordei pentru vite), dar, deal, des, dig, dop, dor, dos, drac, drag, drob, drug, drum, dud, duh

d. Cuvinte româneşti se găsesc, normal, în toate idiomurile artificiale, singurele atestate în antichitate (sanscrită, persană, elină, latină etc.) şi mai abitir în cele populare, dar care nu sînt atestate decît târziu şi numai parţial, fiind tratate ca graiuri (vezi mai înainte) pentru “idioţi”. – tratate ca graiuri ale unor idioti, a vulgului. La fel şi cazul Romei, cu Latina clasică, a protipendadei şi Latina prisca a maselor. 

Am spicuit din cartea “Studii de cultură şi civilizaţie românească” a domnului GABRIEL GHEORGHE. Parte din ideile sale sînt prezente şi în unele articole pe site-ul Societăţii ştiinţifice  GETICA .

Dacă vreţi puteţi să urmăriţi şi cîteva filmuleţe cu domnul Gabriel Gheorghe din emisiunea “Conspiraţia tăcerii” de pe televiziunea N24:

Domnul Gabriel Gheorghe la emisiunea  “Conspiraţia tăcerii”  din data de 20.01.2010

Gabriel Gheorghe la emisiunea  “Conspiraţia tăcerii” – 10.02.2010 – prima parte

Gabriel Gheorghe la emisiunea “Conspiraţia tăcerii” – 11.02.2010 – a doua parte

LA MULŢI ANI RUMÎNIA! LA MULŢI ANI RUMÎNI!

â şi î de Gabriel Gheorghe

“În adevar, nicăieri nu vei putea găsi o putere de înţelegere mai rapidă, o minte mai deschisă, un spirit mai ager, însoţit de mlădierile purtării, aşa cum o afli la cel din urmă român. Acest popor unit şi ridicat prin instrucţie ar fi apt să se găsească în fruntea culturii spirituale a Umanităţii. Şi, ca o completare, limba sa este atît de armonioasă şi bogată, că s-ar potrivi celui mai cult popor de pe Pămînt.”  Alfred Hoffmam, “Istoria Pămîntului”

“De aceea, măcar că ne-am deprins a zice că limba română e fiica limbii latineşti, adecă ceei corecte, totuşi, dacă vom vrea a grăi oblu, limba românească e muma limbii ceii latinesti” Petru Maior, “Istoria pentru începuturile Romanilor in Dacia”

“Pînă în prezent nu s-a scris nimic solid asupra totalităţii limbii   române.” B.P.Hasdeu, “Principie de lingvistică”

“Trebuie să ne manifestăm părerea de rău că în privinţa literelor â, î n-am putut folosi regulile Academiei Române.  În opinia noastră aceste reguli reprezintă o eroare, nu un act de restituire naţională, cum s-a afirmat, ci un act antiistoric şi antiştiinţific ordonat din neştiinţă, în pofida realităţii, pentru care nu există acoperire logică  şi ştiinţifică. Din păcate pentru Limba Română, ca şi pentru vorbitorul ei, Poporul Român, ultimile trei reforme ale ortografiei Limbii Române au fost ordonate, în necunoştinţă de istoria reală a Limbii Române, pe criterii sentimentale, care nu se vădesc totdeauna un sfetnic bun.”

“Louis de la Vallée Poussin, “Histoire du monde. Indo-européens et Indo-iraniens” scrie: “Vom presupune deci că indo-europeana poseda o anumită vocală, insuficient determinată, succeptibilă să fie confundată cu a şi cu i”. Ei bine, numai Limba Română posedă o astfel de vocală: este vorba de â (î).”

Aceste litere, pînă la un punct acelaşi sunet, sînt de o importanţă capitală pentru limba română, dar şi pentru lingvistica europeană care se găseşte încă într-o stare de confuzie. Împreună cu alte elemente determinante ale limbii române, ele sînt menite să contribuie la lămurirea unor aspecte nerezolvate din lingvistica europeană.

          În primul rând, nu se ştie ce înseamnă “limbă şi ce este un dialect”.  Apoi, după peste 200 de ani de cercetări infructuoase, mai ales de către savanţii occidentali, s-a rămas la nivel de concepte în ce priveşte “indo-europeana”, definită ca limbă mamă a graiurilor europene şi indo-persane, “latina vulgară”, “limba barbară” din Europa antică ş. a.

          În ce priveşte diferenţa dintre limbă şi dialecte neclarităţile tronează. La Gh. Constantinescu-Dobridor, “Mic dicţionar de terminologie lingvistică”, 1980) definiţia pentru limbă este stufoasă şi, după ea, rezultă că latina clasică nu era limbă, iar cea pentru dialect este nesatisfăcătoare, greoaie şi neclară.

Eugen Coşeriu, considerat unul din reputaţii lingviştii actuali, afirmă că “nu există diferenţă substanţială între limbă şi dialect…deci e vorba de nivelul considerării, nu de conţinut”.  “Conţinutul, în dialect, este exact acelaşi ca şi în limbă”… (“Deşteptarea”, nr.1/1997, p.3)

Exact acelaşi lucru spusese şi în “Lingvistica integrală”, interviu cu Nicolae Saramandu, EFCR, 1996.

Afirmaţia nu corespunde realităţii.

Diferenţa dintre limbă şi dialect este esenţială: limba trebuie să aibă organicitate interioară, să-şi formeze din resursele sale proprii cuvintele necesare pentru a-şi îndeplini funcţia primară, aceea de-a înlesni comunicarea între persoanele care o folosesc.

Pentru a putea îndeplini această funcţie originară, ea trebuie să aibă rădăcini proprii, ceea ce nu e cazul pentru dialecte.

Nu există limbă fără rădăcini proprii, după cum nu există copac fără rădăcini proprii.  Crengile fac parte din copac, dar nu sînt ele însele copac, pentru că n-au existenţă de sine stătătoare.  Nu pot exista decît în subsidiarul copacului care le asigură hrana, existenţa.

Întocmitorii Dex. (“Dictionarul explicativ al limbii române”) au fost lipsiţi de inspiraţie când au scris, de exemplu, la cuvîntul Bancă – Din it. banca, fr. banque, ca şi la derivatele lui Bancă.

În realitate, aceste “crengi” n-au putut forma acest cuvînt (şi derivatele sale) decît din rădăcina română ban = monedă, vorbă existentă numai în română, pentru care Dex.  scrie Et. nec.

Bătătură (1 ograda ţărănească; 2 îngroşare a pielii palmelor sau tălpilor….) obţinut din răd. românească bat, este dat din lat. batitura = lovitură de ciocan, atît!  Ceea ce, trebuie să se recunoască, nu-i acelaşi lucru.

Franceza nu poate să formeze derivate din propriile ei cuvinte şi este obligată să apeleze frecvent la cuvinte româneşti.

Etimologii români dau pe rom. panaş din fr. panache, dar franceza nu are pană, ci plume, de la care nu-l poate justifica pe panache.  Nici din lat. nu-l pot aduce, pentru că rom. pana = lat. pinna, or panaş = mănunchi de pene (colorate), folosit ca podoabă cu care se împodobeau coifurile militarilor.

Deci fr. panache nu s-a putut forma decît de la rom. pană/panaş.

De asemenea, fr. are sub/jug/er ( nu sous/joug/uer!), fără să aibă ca atare nici pe sub, nici pe jug, ambele româneşti, are visqueux fără să aibă pe vîsc.  Din gui nu poate forma un adjectiv de felul lui visqueux.

Putem da zeci de astfel de exemple, dar ne oprim aici.  Am voit numai să sugerăm ce înseamnă limbă (cu rădăcini proprii, din care-şi obţine cuvintele care o compun), şi ce înseamnă dialect.

Ce am ilustrat pentru franceză este valabil şi pentru alte idiomuri europene.

Max Müller ( “La science du langage”, Paris, 1867, p. 269) arată că “les Aryens parlaient un langage qui n’était encore ni le sanscrit, ni le grec, ni l’allemand, mais qui contenait les germes de tous ces dialectes”.  Aceasta este denumirea corectă pentru aceste mijloace de comunicare.

Şi Salomon Reinach (“Les origines des Aryens”, Paris, 1892, p. 11) scrie: “sanscrita nu-i o limbă primitivă, e soră cu zenda, a căror mamă a dispărut”.

Că nu putea să dispară, asta-i altceva.  Oricum se recunoaşte că avem a face cu dialecte, nu cu limbi, chiar dacă distincţia pe care noi am făcut-o mai sus nu a fost proclamată ca atare.

Prof. Jean-Claude Bouvier, de la Universitatea din Aix en Provence, scrie în acelaşi sens (“Dacoromania, Jahrbuch für östliche Latinität”, nr. 3/1975-1976, Freiburg/ München, p. 226): “Cela peut apparaître comme une boutade, mais c’est pourtant une vérité scientifique, les écarts par rapport au “modèle”  roman sont souvent pour le roumain un moyen d’affirmer sa profonde romanité et, même, osons le dire, son hyper-romanité” (“Poate apărea ca o glumă, dar este totuşi un adevăr ştiinţific, deosebirile faţă de “modelul” roman sînt adesea pentru română un mijloc de a-şi afirma profunda ei romanitate şi, chiar, îndrăznim s-o spunem, supra-romanitatea sa”).

Cum spuneam, fundmentale pentru stabilirea originarităţii limbii române sînt şi sunetele pe care le grafiem (bine?, rău?):

â, î, ă, ş, ţ,

Sînt sunete ale limbii naturale.  Unele din acestea s-au păstrat în graiurile occidentale în grafii specifice.  Pe â şi î le-au pierdut toate acele graiuri.

De regulă pe â l-au convertit în a, iar pe î l-au trecut la i.

Trebuie să ne manifestăm părerea de rău că în privinţa literelor â, î n-am putut folosi regulile Academiei Române.  În opinia noastră aceste reguli reprezintă o eroare, nu un act de restituire naţională, cum s-a afirmat, ci un act antiistoric şi antiştiinţific ordonat din neştiinţă, în pofida realităţii, pentru care nu există acoperire logică  şi ştiinţifică.

Să ne explicăm.

Din păcate pentru Limba Română, ca şi pentru vorbitorul ei, Poporul Român, ultimile trei reforme ale ortografiei Limbii Române au fost ordonate, în necunoştinţă de istoria reală a Limbii Române, pe criterii sentimentale, care nu se vădesc totdeauna un sfetnic bun.

Nimeni nu şi-a pus întrebarea de ce Contele d’Hauterive (sec. XVIII), Felix Colson, Timotei Cipariu, Petru Maior ş.a. consideră că “Limba Română este mama Latinei”, de ce Walter Hoffmann (1842) scrie că “Limba Română este atît de armonioasă şi bogată că s-ar potrivi celui mai cult popor pe Pământ”, de ce Jacques Goudet afirmă că “Româna este piatra unghiulară a întregii lingvistici Romanice”, de ce Jean-Claude Bouvier arată că “Româna este mai Romană decît Latina” etc.

În altă ordine de idei, Ferdinand de Saussure (“Cours de Linguistique générale”, p. 19) susţine că “problemele fundamentale ale lingvisticii îşi aşteaptă încă soluţia şi atrage atenţia că limba nu este o entitate în sine şi că nu există decît în subiecţii vorbitori iar, mai departe, limba este o instituţie socială”, care numai într-un regim de dictatură poate fi acaparată ca proprietate a unui grup restrîns de indivizi: nici astăzi poporul nu spune eu, ci io, nu sunt, ci sînt, nu fricţie (o aberaţie academică), ci frecţie etc.

Cum am demonstrat în revista “GETICA”, Româna este o limbă arhaică, singura limbă naturală din Europa, de fapt aşa-zisa indo-europeană comună pe care savanţii o caută, în zadar, de peste 200 de ani.  Toate celelalte idiomuri sînt artificiale, creaţii recente ale unor savanţi mai mult sau mai puţin inspiraţi (v. privitor la franceză şi studiul introductiv).

Orice decizie privitoare la scrierea Limbii Române trebuie să nu dăuneze recunoaşterii caracterului său străvechi.

Louis de la Vallée Poussin (“Histoire du monde. Indo-européens et Indo-iraniens.  L’Inde jusque vers 300 av. J.C.”, Paris, E. de Boccard, 1936, p. 9) scrie: “Vom presupune deci”, împreună cu F. de Saussure (“Mémoire sur le système primitif des voyelles dans les langues indo-européennes”, 1878-1879), lucrare care reprezintă punctul de plecare pentru lingvistica actuală, că “l’indo-européen possédait une certaine voyelle mal déterminée, susceptible de se confondre avec a et avec i” (“indo-europeana poseda o anumită vocală, insuficient determinată, succeptibilă să fie confundată cu a şi cu i”).

Ei bine, numai Limba Română posedă o astfel de vocală: este vorba de â (î).

Aşa-zisa indo-europeană la care se referă savantul francez ar fi trebuit să existe cu circa cinci- şase milenii în urmă, înainte de începutul roirilor popoarelor zise indo-europene din Spaţiul Primordial, cel Carpatic.

După părerea noastră, păstrarea unei mărci de o atare vechime, de care numai Limba Română dispune, ca limbă primordială a Europei, este esenţială pentru adevăr, pentru istoria ştiinţei, dar şi ca act de recunoaştere a caracterului originar al Limbii Române.  O logică elementară spune că nu se poate renunţa la acest însemn de vechime sub nici un cuvînt

Se pare că lingviştii n-au observat că numai Româna are â, că numai în Română acest semn se schimbă în timpul flexiunii cuvintelor:

â « a   şi respectiv   î « i

Nu ne referim la î iniţial care devine i (în/din, între/dintre, împotriva/dimpotriva, înadins/dinadins, întâi/dintâi etc) sau rămâne ca atare î, ci numai la ceea ce se-ntâmplă în interiorul cuvintelor.

În acest caz, limba concepută de ţăranii analfabeţi cu cca. cinci-şase milenii în urmă este foarte precisă.

Astfel găsim numai interschimbarea  î « i

Exemple:

1)     cuvînt / cuvinte, cuvinţel

2)     sfînt / sfinţenie, a sfinţi, sfinte etc.

3)     vînătă / vinete

4)     a vinde / vînzare, vînzător

5)     veşmînt / veşminte etc

sau numai interschimbarea  â « a

Exemple:

1)     a sta / stând, stână, stâncă (în Dex. ultimele două sînt date cu Et. nec. pentru că s-a scris stînă, stîncă, ceea ce maschează etimonul)                   

2)     ţăran / ţărână

3)     mână / manual, manuscris, manoperă

4)     rămâne / rămas, remanent

5)     crezare / crezând etc.

Realitatea indubitabilă că Limba Română este matca din care provin diferitele graiuri europene care au pierdut sunetul â(î) este şi ea atestată de această regulă.

Niciodată î din aşa-zisa indo-europeană, în realitate din Română străveche, nu a dat în alte limbi decît i.

Exemple:

1) Rom. vînt	Sued.     vind Dan.       vind Mhd.       wint (germ. medie de sus) Engl.       wind Sp.         viento
2) Rom. vîsc	Isl.veche  visk Ahd.        wisc (germ. veche de sus) Engl.       whisk Mhd.       wisch
3) Rom. vîscos	Fr.         visqueux It.         viscoso Sp.        viscoso
4) Rom. strîngere	Ital.        stringere

Totdeauna â din aşa-zisa i-e, în realitate din Româna străveche, a dat în alte limbi a.

Exemple:

1) Rom. a mânca	Fr.   manger It.    mangiare Sp.  manducar
2) Rom. mâncare	Fr.   manger It.    mangiare Sp.  manjar
3) Rom. mână	Fr.   main It.    mano Sp.  mano
4) Rom. mânecă	Fr.   manche It.    manica Sp.  manga
5) Rom. mâner	Fr.   manche It.    manico Sp.  manija
6) Rom. mâine	Fr.   (de)main It.    (do)mani Sp.  mañana
7) Rom. pântece	Fr.   panse It.    pancia Sp.  panza

Pentru a ilustra ce consecinţe poate antrena scrierea defectuoasă a Limbii Române, vom prezenta un caz care se poate înmulţi.

În lista sa de cuvinte curat albaneze în limba română (v. studiul 4) Hasdeu scria părîu în loc de pîrîu.

Dacă l-ar fi scris în spiritul limbii române, analitică şi sintetică, singura limbă cerebrală din Europa, concepută pe familii logice de cuvinte, confuzia nu s-ar fi putut face pentru că originea română a lui pî/rîu apare cu toată evidenţa: pi, pî (cu alternanţa menţionată i « î) poartă în limba română (nicicum în albaneză) înţelesul de micime.

Să-l ilustrăm în contextul limbii:

pic
picătură
picătoare
picuş
picura
pici
picoti
pigmeu
piguli
pisa
piscoi (om mic)
pistrui
piti
pitic
pitula
pitulice
piţigoi
piui
pîlc
pîlpîi
pîrgă
pîrgui
pîrleaz
pîs      etc.

          Din pi(pî) = mic + rîu = pîrîu (rîu mic).

Acest mod de construcţie analitică a cuvintelor este propriu limbii române şi nu l-am găsit în alte idiomuri.  Albanezul përrua = rîu (v. Dex şi I.I. Rusu), nu figurează în “Dicţionarul explicativ al graiului albanez”, ediţia 1980.  Dacă această formă ar fi reală, nu poate fi decît o relictă diformă a cuvîntului românesc.

Receptarea lui î în alte graiuri, s-a făcut după regula enunţată î « i (v. “Dictionnaire des idiomes romans du midi de la France”, vol. III, p. 365 şi 370: Prov. riu (riou, rieu), Cat. riu, It. rio, Port. rio, Sp. rio etc.

Pentru raţiunile prezentate foarte pe scurt mai sus nu se poate scrie sfânt, vânt, vânzător etc. ceea ce ar masca vechimea multimilenară a limbii Române şi ar face din Română, limba primordială, o limbă derivată, ceea ce în nici un fel, pe căile adevărului, nu se poate proba.

Un studiu de Gabriel Gheorghe pe site-ul Societăţii Ştiinţifice Getica