Autor: Luminița Ciobanu
Sărbătoarea este cunoscută şi sub numele de Dragomir cel beat de dragoste sau de Cap de primăvară ori Dragomiru Florii. Se spune că, de Dragobete, păsările nemigratoare se adună în stoluri şi ciripesc, îşi aleg perechea şi încep să-şi construiască, tot în această zi, cuiburile.
Dragobete este mai ancorat în tradiţia zeilor antici ai dragostei – bărbat chipeş şi năvalnic, un “zburător cu plete negre” care bântuie visele celor îndrăgostiţi, la început de primăvară, când natura însăşi reînvie, ursul iese din bârlog căutându-şi pereche, păsările îşi caută cuiburi, iar omul trebuia să participe şi el la bucuria vieţii renăscute.
Încă de dimineaţă, tinerii, îmbrăcaţi în haine de sărbătoare, se întâlneau odinioară în centrul satului sau în faţa bisericii şi, dacă timpul era favorabil, porneau cântând în grupuri către pădure sau prin lunci în căutarea ghioceilor şi a altor plante miraculoase. În pădure, în jurul focurilor aprinse, tinerii băieți și fete stăteau de vorbă. Prin unele locuri, există obiceiul ca fetele mari să strânga apa din omătul netopit sau de pe florile de fragi.
La prânz, fetele începeau să coboare spre sat în fuga, în sudul Romaniei aceasta goană fiind numită “zburătorit”. Fiecare băiat urmărea fata care îi plăcea. Dacă flăcaul era iute de picior și fetei îi plăcea respectivul urmăritor, atunci avea loc o sărutare mai îndelungată în văzul tuturor. Sărutul era logodna ludică a celor doi, cel puțin pentru un an de zile, de multe ori astfel de logodne veneau înaintea logodnelor adevărate.
Este păcăt că acest obicei se pierde… Măcăr zburătoritul fetelor să-l păstrăm! 
Dragomir cel cu plete,
A rămas făr de fete
De dragoste bete,
De pupat și de țucat.
Numai Ielele,
Dânsele, Șoimanele,
Zînele și Gospodinele.
Gaia, mare fată,
Și cu Luna cea ciudată.
