“Mioriţa”

Andrei Vărtic, într-un articol publicat în ziarul “New York Magazine”, în anul 2006, afirma cu tărie: “Se poate demonstra, aşa cum au intuit Russo şi Alecsandri, că în plan poetic şi ontologic (sau, dacă vreţi, sacru, hermeneutic, lingvistic etc) “Mioriţa” este una din cele mai superbe creaţii ale spiritului!”. Conform acestor consideraţii, nici “Sadoveanu, nici Alecsandri, nici vreun alt poet, oricât de mare, n-ar fi fost în stare să compună „Mioriţa”. Oare”Poate omul tălmăci toate nivelele metafizice, poetice, lingvistice ale “Mioriţei”?

Răspunsul îl oferă tot Andrei Vărtic, “Mioriţa” nici nu poate fi cuprinsă integral de spiritul uman, şi că originea ei, aşa cum arată Al. Hâjdău pentru Poezia Divină, poate fi mai veche decât fenomenul homo sapiens.”

Există posibilitatea ca această afirmaţie să fie corectă, deşi nu sunt mulţi care ar putea concepe o asemenea ipoteză, dar sunt absolut sigur ca Mioriţa transcende timpului dacilor.

De ce afirm aceasta? Mai toţi am aflat de sacrificiul tinerilor daci ce erau aruncaţi în suliţe, fiind trimişi solii la Zamolxe. Herodot, în “Istorii”,  explică acest sacrificiu: “La fiecare al cincilea an ei aruncă sorţii şi totdeauna îl trimit cu solie la Zamolxis pe acela din ei pe care cade sorţul, încredinţându-i de fiecare dată toate trebuinţele lor. Trimiterea solului se face în acest chip: unii din ei, stând în şir, ţin trei suliţi cu vârfurile în sus, pe când alţii îl apucă de mâini şi de picioare pe cel trimis la Zamolxis, îl leagană de mai multe ori şi după aceea îi fac vânt aruncându-l deasupra vârfurilor de suliţi. Dacă omul acela, căzând, moare străpuns, ei sunt încredinţaţi că zeul le este binevoitor; dacă solul nu moare, îl hulesc învinuindu-l că e om rău; după ce l-au învinuit, trimit alt sol. Ei îi spun solului, cât acesta mai e în viaţă, tot ce vor să ceară de la zeu.”

“Mândrul ciobănel” poate fi mesagerul de “Pe-un picior de plaiu,/Pe-o gură de raiu” (adevăratul paradis terestru), ce avea misiunea sacră de a duce Zeului dorinţele copiilor săi (în nici un caz dorinţele robilor săi), copii ce erau cu sufletul curat. . . “cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci”, erau un amalgam între “cuminţenia pământului” şi “spiritul trăirii războinice”. Oare Brâncuşi când a sculptat celebra sa operă, “Cuminţenia Pământului”, era cu gândul la ai săi străbuni? Dacă luăm în consideraţie şi alte lucrări ale artistului răspunsul este cu siguranţă aprobativ.

Acesta este un paradox, da, şi putem cu siguranţă afirma că geţii au fost cel mai remarcabil paradox al antichităţii. Erau cei mai neînfricaţi şi temuţi războinici ai antichităţii clasice şi totodată cei mai respectaţi pentru credinţa lor nestrămutată în nemurirea sufletului; “Iată în ce fel se socot ei nemuritori: credinţa lor este că ei nu mor, ci că cel care piere se duce la Zamolxis-divinitatea lor – pe care unii îl cred acelaş cu Gebeleisis”.

Persanii, romanii, macedonenii, grecii, cu toţii au venit în Dacia pentru ai vedea pe cei “cari se credeau nemuritori”. I-au văzut, dar au simţit şi tăişul cumplitelor lor săbii.

“Mândrul ciobănel” poate fi acel păstor ce a primit sarcina de a păstori “oile Domnului”. Avem cunoştinţă de păstori peste “oile Domnului” ce s-au sacrificat pentru acestea, Orfeus(Ion de unde şi Kog-a-Ion – Capul lui Ion, Sfinxul românesc), Apollon(vezi “Dacia Secretă” a lui Adrian Bucurescu), Iisus, etc.

Pe cel râu cu flori frumoase,

Ce stână de oi se vede?

Da la oi cine-i păstor?

Păstor este Dumnezeu,

C-un topor încolţurat

Cu fluieru-nferecat.

Tăbliţele de la Tărtăria, circa 7.500 – 6.500 ani, prezintă acelaşi fapt: “În numele zeului Şaue, de către cele 4 preotese, a fost sacrificat cel mai bun”. Pentru că “Sacrificiul eroului reprezintă mântuirea sufletului colectiv”, sau altfel spus,  “Fiinţa Omului pentru perenitatea fiinţei Neamului, într-o simbioză indestructibilă”.

“Mioriţa” are meritul de al ajuta pe cititor să perceapă “Micimea măririlor omeneşti în comparaţie cu relaţia dintre om şi Divinitate, faptul că omul poate să treacă în planul superior al posibilităţilor de fiinţare doar prin credinţă şi eliberare de patimi”, deoarece “O dată cu binele s-a născut şi răul, o dată cu lumina s-a ivit întunericul”, “Cineva/ Ceva trebuie să ducă şi greul balanţării lor, dar nu cândva, în timpul Big Bangului, sau „înainte de Bing Bang”, cum se vorbeşte prin fizică, ci întotdeauna acum, pentru a avea viitorul şanse de a mai fi”.

Esoteristul Mircea A. Tămaş crede că aproape toate încercările de descifrare ale Mioriţei au eşuat undeva la nivelul stratului superficial al acesteia, de fapt, numai”. . . exteriorul, aspectele contingente” au fost vizate de majoritatea cercetătorilor, iar asta este nu este bine, pentru că balada”. .. oferă o indefinitate de sensuri, ierarhizate pe o multitudine de planuri”.  Ceea ce se pierde din vedere este că “. . .tocmai sâmburele spiritual dă realitate şi frumuseţe baladei şi permite această popularitate ca o garanţie că datele iniţiatice se vor păstra în mentalitatea masei populare”. Când vine vorba despre eventualele teorii fataliste ori non-fataliste ale baladei, dumnealui este destul de tranşant: “Părerea dragă multora că balada tratează în special problema morţii la români, problemă spinoasă şi capitală pentru profani, este valabilă numai la nivelul cojii, în esenţă moartea fiind transformare şi chiar eliberare. Numai sentimentalismul specific mentalităţii profane a permis exagerarea rolului morţii, care, în orice societate tradiţională, nu beneficia de preocupări speciale, riturile alocate ei fiind în legătură cu trecerea dintr-o stare de existenţă în alta şi cu posibilitatea de a scăpa din acest lanţ lumesc, frica de moarte fiind o invenţie exclusiv modernă”. Dumnealui nu are nici o îndolială că Mioriţa este un cântec iniţiatic, ce încearcă să ne transmită date despre realizarea spirituală împlinită la capătul drumului iniţiatic.

Deşi Herodot ne lasă să credem că atunci când istorisea ritualul aruncării solului în suliţe era în cunoştinţă de cauză, alt citat al său îl contrazice: “La nord de Tracia, ce fel de oameni locuiesc, nimeni nu poate să ştie; atât însă se pare că dincolo de Istru există pământ nelocuit şi infinit”. Se pare că acea tradiţie a aruncării solului în suliţe nu mai este aşa de probabilă, iar această întorsătură se datorează ermeticităţii societăţii geto-dace. Geto-dacii şi-au ferit bunurile lor cele mai de preţ, cultura şi graiul, de violenţa şi mediocritatea acelor vremuri, prin transmiterea acestora către urmaşi doar prin viu grai. Datorită aceste închideri în sine a culturii lor, geto-dacii au păşit în legendă şi deci în nemurire.

Alexandru Busuioceanu a studiat la autorii hispanici legendele referitoare la geto-daci şi la Dacia,  legende ce au luat forma unei utopii getice în cartea “Zamolxis sau mitul dacic în istoria şi legendele spaniole”. Spicuiesc câteva ideii ce vin în ajutorul ideii de utopie getică: “Pentru lumea antică, Dacia războinicilor temuţi din Carpaţi şi ai lui Zamolxis a fost. . .o ţară aspră, aproape de nepătruns, încojurată de mister. . .Oamenii aceia- dacii sau geţii nemuritori şi ţara lor, erau ermetici pentru antici. . . Dunărea le inspira teama. . . Era un limes hyperboreu, de unde începeau pământurile care dormitau sub leneşele stele ale polului getic. . . “Ţară de iernatice urse, cu sălbatica Peuce şi Istrul fremătând de tropotele cailor”. . . Lumea întreagă a fost invadată de geţi. Lumea întreagă avea să fie încă o dată întemeiată de ei. . .”când Dunărea dezlănţuită îşi va înălţa apele până la cer” şi, într-un singur vârtej prăpăstios, “va cuprinde o imensă întindere de pământuri şi cetăţi”. . . Pădurea dacică. Înfricoşătoarea pădure dacică. Era adăpostul acelor oameni şi era originea adâncă a mitului getic. . . “ţară tristă, învăluită în promoroacă”. . .era în toate acestea nu numai un mit care inspira teamă, dar ceva magic, ce izvora din geniul acelui popor şi venea în apărarea lui, ascunzând realitatea. Pădurea era fondul obscur unde se urzea secretul. . .Zeul acestui popor îşi ascundea persoana în tot ce era legat de cultul şi numele sale”. Utopia Getică a devenit în timp Utopie Gotică. De ce? Pentru că “Forţa miturilor este în a se ascunde şi a se transfigura pentru a nu pieri”,  astfel, mitul getic a putut supravieţui sub un nou nume, dar oare ce a dus la acestă substituire? Nu cumva “setea eternităţii” a geto-dacului şi implicit a românului?

Dar să revenim la “Mioriţa”.  Gheorghe Bogdan,  într-un articol în Revista Atheneum,  vede balada ca un “ecou al universului cultural geto-dac”.  Dumnealui este de părere că între baladă şi cultul orfismului există câteva elemente comune, anume, “. . ..motivul este pastoral (Orfeu este păstor trac); întâlnim motivul animalului oracol (oaia); avem testamentul  în care se pune accent pe instrumentele muzicale iar cântecul este la loc de cinste în ambele ipostaze, apoi avem tema actului iniţiatic”. Din “Dacia Preistorică” aflăm de legendele elene ce spun că Orfeu era trac şi că “Dansatoarele Sacre” (Mainades) i-au tăiat capul şi i l-au aruncat într-un râu. Orfeu mai era numit şi “Kykon”, denumire apropiată de “Kogaion”, iar cetatea sa de baştină se spune că era “D-ION” (a lui Ion). Cum spuneam mai sus, se pare că pentru geţi  Sfinxul din Bucegi reprezinta tocmai capul lui Orfeu. Kog-a-Ion semnifică Capul lui Ion ori “Capul Magnificului”. Ce este deosebit, este că acest obicei al tăierii capului lui Orfeu s-a păstrat în folcorul românesc, în datina “Caloianului”. Acest obicei este specific zonei Ialomiţei, Ialomiţa, râu pe care se spune că a plutit “Capul Magnificului”.  După câteva zile de la Paştele Orodox, fete de la 5-6 ani în sus  se strâng şi se împart în două sau mai multe cete, iar fiecare ceată îşi alege un conducător. Ele fac câte o păpuşă din lut pe care o împodobesc cu cârpe colorate şi flori apoi o îngroapă. În alte locuri, “Caloianul” este frânt şi bucăţelele sunt aruncate în fântănă, într-o apă curgătoare sau într-un lac. “Înainte de înmormântare, una dintre fete se face preot – Mainadele erau preotesele Soarelui! – alta, dascal, a treia duce steagul, adica o trestie cu o batista alba în vârf, înaintea popii, si iarasi una sau doua fete duc sicriul ori scândura cu Caloianul. În urma cortegiului vin celelalte fete, cu lumânari aprinse, bocind:

Să curgă şi ploile,

Zilele şi nopţile

Să umple şanţurile,

Să crească legumile

şi toate ierburile!

După înmormântare sau aruncare în apă i se face pomană şi este bocit din nou:

Iene, Scaloine!

Tinerel te-am îngropat,

De pomană că ţi-am dat,

Apă multă şi vin mult

Să dea Domnul ca un sfânt.

Apă multă  să ne ude

Să ne facă poame multe!

În unele variante ale “Mioriţei”, mai ales la cele din Transilvania, ciobănelul cere să fie decapitat:

Leagea lui i s-o gătat:

O’ şi-l puşte, o’ şi-l taie

- Pă mine nu mă puşcaţi,

Numa capu mi-l tăiaţi.

Lut pe mine nu puneţ,

Numa dragă gluga me.

Şi la căpuşorul meu

Puneţ drag, fluieru meu.

Că când vântu-a trăgăna,

Fluieraşu m-a cânta;

Fluieraşu meu cel dulce

Să mi-l puneţi mie cruce.

În “Dacia Secretă”,  Artemis/Diana/”Iana Sândiana”/ “Ileana Cosândiana” este denumită AL-MYRIS , adică “Cea Curată”, de aici provenind şi Mioară.  Artemis ori Roşioara “avea darul profeţiei într-un grad înalt şi ea este Mioara năzdrăvană din baladă”.

- Mioriţă, mioară,

Oiţă din poieniţă,

Cu flori roşii la guriţă,

Tu mi-eşti surioară,

Spre cer priveşti

Şi nimic nu doreşti

- Of, ciobănel mic

Mic şi mai harnic,

Doi ciobani din răsărit

Mi s-au sfătuit

Că, la apus de Soare,

Să mi te omoare.

Mai limpede, “O variantă daco-românească sugerează că prorociţa era de fapt zâna Ileana Sânziana”.

Pe Argeş în jos,

Pe un mal frumos,

Un fluier s-auzea,

Cu jale cânta,

Şi cine-l auzea?

Zâna Ileana.

Ileana Sânziana,

Sora Soarelui,

Floarea Plaiului,

Din neguri ieşind

Şi aşa vorbind:

- Mioara mea, bace,

Dă –ţi oile-ncoace,

Să nu se rătăcească,

Să nu se risipească,

Că stăpânul are jale,

O să ni-l omoare,

La apus de soare.

Aici lucrurile sunt mult mai clare, cea care vesteşte moartea păstorului/Apollo/Soarele este sora sa, Artemis/Diana/Luna/Ileana Cosânzeana.

În unele variante ale Mioriţei, mai ales din Transilvania, ciobănelul cere să nu fie înhumat ci depus într-o scorbură de copac.

Pe mine nu puneţi lut,

Nice lut, nice pământ,

Numai dragă gluga mea

Şi mă-nvăluiţi cu ea!

Ion Taloş consideră că aceste versuri păstrează amintirea unui “curios fel de înmormântare ciobănească, de o vechime indiscutabilă, a cărui amintire se datorează fenomenalei memorii a Mioriţei.”  Este posibil ca de la acest ritual funerar  să provină expresia “mort-copt”.

Şi mai impresionante sunt versurile unei variante a Mioriţei culeasă şi interpretată de Grigore Leşe:

Da’ pă mine pământ nu puneţi

Da’ pi, numa’ guba sânguré

Şi-un fluier după curé

Susuoară de-a dreapta

Voi să-mi puneţi tilinca

Când vânt mare a sufla

Tilinca a tilinca

Fluieru’ a fluiera

Oile tăte-or zdiera

Altele,

Pă mine nu m-astupaţi

Nici în verde ţintirim

C-acolo mi-oi fi străin

ci “învelit doar în scoarţă de brad bătrân”, iar alături de el să fie aşezate trâmbiţa, fluierul, tilinca, toporul etc.

Săpaţi-mi mormântul meu

Da’nu-n verde ţintirim,

Că-ntre morţi oi şi străin;

Ci-n locu găleţilor,

În ţărcuţu mieilor.

În locuţ de copârşeu

Beliţi coajă de durzău;

În loc de pânză pe obraz

Beliţi scoarţă de buhaz;

În loc de lumninele

Sunt muguri şi mlădiţele.

Iar drag, fluieraşu meu,

Puneţi-l la capu meu;

Aici, versurile În locuţ de lumninele /Sunt muguri şi mlădiţele, sugerează un ritual funerar foarte vechi prin care se obţinea un “mort-copt”; în loc să fie înhumat, “mândrul ciobănel” este depus într-o “scorbure”, fiind învelit doar cu sumanul.

Andrei Oişteanu crede că acest insolit ritual funerar este o reminiscenţă a obiceiului de a expune mortul printre ramuri, ritual practicat până relativ recent de amerindienii din cele două Americi. Acest ritual funerar mai poate fi şi o rămăşiţă a credinţei în “consubstanţialitatea dintre om şi arbore, ca simbol al regenerării”.

Versul “Pe-o gură de raiu” duce spre ideea că există o relaţie între  “Gură de raiu”  şi grădină.  Afirm aceasta din mai multe considerente, în primul rând pentru că în grădină se cultivă de-ale gurii.  Sfântul Grigorie de Nysaa afirmă: “Cuvântul se face grădină, după asemănarea raiului”. Conform Bibliei, miturilor şi legendelor popoarelor precum şi unor studii în domeniul mitologiei şi istoriei, paradisul a existat sub forma unei grădini.

Conform credinţelor pelasgilor/tracilor Geea, Gaia, Rhea, Dakia, Dochia ori Dochiana din legendele şi cântecele poporale româneşti este divinitatea naturii, o mamă născătoare şi educatoare. Nicolae Densuşianu afirmă: “Originea acestei divinităţi, ca principiu şi personificare, se reducea la nordul Dunării de Jos, acolo unde Homer şi Hesiod, pun geneza zeilor, la vechiul râu numit Okeanos Potamos sau Istru, unde se afla insula cea sfântă a Geei cu merele de aur”. Geea, ca mamă născătoare şi educatoare, este una şi aceaş cu Fecioara Maria. Ţăranul român este cel care a păstrat în memoria sa trecerea de la Geea la Fecioara Maria, elementul de legătură între Măicuţa Pământ/Geea şi Măicuţa Domnului fiind Crăciuneasa, soaţa lui Crăciun din mitologia română.

Nicolae Densuşianu, ne transmite mărturiile  scritorilor greci antici, despre existenţa unei insule, “Erythia”,  pe Istru, în apropiere de Columnele lui Hercule, la Porţile de Fier. Această insula se mai numeşte Roşia, Ruşava, Cerne, Gadira( corespunde cu denumirea de adi Ogradina din clisura Dunării, astăzi Grad), fosta insulă Ada Kalech. Conform lui Pindar, Columnele lui Hercule poartă numele de “Porţile Gadira”, iar la Homer poartă numele de “Porţile-de-Fer” ,” în ţara arimilor acolo unde a fost aruncat într-o peşteră adâncă Typhoon, legendarul balaur al teogoniei.” Densuşianu, datorită unei extraordinare documentări, demonstrează că “Insula cea Sfântă a Geei cu merele de aur” ori “Grădina Hesperidelor” se afla pe Dunăre, la Cazane, pe insula Ruşava, Cerne, Ogradina, Ada Kalech ori Erythia, Gadira, Rusaor, etc. la autorii antici.

Papa Paul Ioan al II-lea, cu ocazia vizitei în România din mai 1999, afirma: “România este Grădina Maicii Domnului”. Spuneam mai sus că Măicuţa Domnului este varianta creştină a Măicuţei Pământ, a Geei, mamă a geţilor. Din premisele de mai sus deducem că există o relaţie clară  între “gură de raiu” şi grădină. Gura de rai din balada Mioriţa este adevăratul paradis terestru, “Grădina Maicii Domnului”,acel “Axis Mundis”, centrul spiritual aflat în Hiperborea lui Apollo (“un tărâm spiritual şi central”),  ori acele Ţâţâni ale Lumii, cum frumos spune “Măria Sa ţăranul român”. Într-o dovadă de ancestralitate, Ţâţânile Lumii le sculptează maramureşenii pe fabuloasele lor porţi,  iar cei din Ardeal şi din Muntenia le ilustrează sub forma de pari comemorativi cu Păsări Măiastre în vârf. Aceşti pari comemorativi au constituit moldelul pentru “Coloana Infinitului” a lui Brâncuşi. Ceea ce puţini ştiu este că sculptorul vroia iniţial să pună în vârful columnei(coloanei) o Pasăre Măiastră, un Phoenix, dar în cele din urmă aceste două opere au fost expuse separat. Andrei Vărtic ne confirmă acestea, atunci când spune: “Versul nehotărât “pe-un picior de plai” ne duce hermeneutic pe domeniul tradiţiei misterelor carpatine şi re-transformă Carpaţii în veritabilă matcă spirituală”.

Ionel băiat bun

Bibliografie:

“Dacia preistorică”, Nicolae Densuşianu, Editura Arhetip

“Dacia secretă”, Adrian Bucurescu, Editura Arhetip

“Zamolxis sau mitul Dacic în istoria şi legendele spaniole”, Editura Dacica

“Mioriţa, 160 ani de mister!”, Andrei Vărtic, New York Magazin

“Un ritual funerat insolit practicat în trecut de populaţiile din spaţiul românesc”, Dr. Emil Moldovan

“Mioriţa, fondul autohton şi setea de etern a românului”, Gheorghe Bogdan, Revista Atheneum

“Sacrul Feminin”, zamolxe, quadratus.wordpress

“Transcendenţa dacică a poporului român”, Ionuţ Ţene, Napoca News