Denaturarea adevăratei semnificaţii a unor cuvinte ale limbii române, precum şi a unor simboluri sacre ale străbunilor

De câteva luni vroiam să scriu un articol pe marginea acestui subiect, doar că nu aveam toate datele necesare.

M-a frapat, în ceea ce priveşte cuvântul protocronism şi familia lui lexicală, uşurinţa cu care aceste cuvinte sunt vehiculate, m-a frapat uşurinţa de a pune aceste cuvinte ca etichete pe unele opere incorect politice, de multe ori, fără aprofundarea acelor lucrări. Proto este ceva vechi şi foarte vechi (ex.protozoare, Protolatina), iar “cronism”, vine de la cronica-cronicar. Deci, protocronism poate fi o scriere ce atinge istoria veche si străveche.

Din dex aflăm: protocronism este un curent de idei care urmăreşte să pună în valoare anticipările creatoare pe plan universal în domeniul culturii și civilizației, pe care orice popor le poate revendica; protocronie. De la un cuvânt ce prezintă generic o creaţie literară, prin introducerea acesteia într-o categorie pe baze  temporale, s-a ajuns la un termen care  categoriseşte conţinutul unei opere literare pe baza presupusei obiectivităţi a acesteia. Prin această manevră, un răspuns la apariţia unor opere incorect politice, a fost posibil ca unui om ce adunase pentru cartea sa de căpătâi, “Dacia Preistorică”, câteva mii de pagini de documentaţie, să i se atribuie un cuvânt dispreţuitor ce avea menirea de al discredita, pe dumnealui şi opera sa, fără a lua seama că Nicolae Densuşianu “a fost unul dintre cei mai harnici şi meticuloşi truditori spre dezvăluirea trecutului românesc.”

Nicolae Denşusianu a studiat aproape “toţi autorii antici, aproape toată bibliografia momentului în domeniu, a solicitat culegeri de folclor şi mitologie de la învăţătorii săteşti, a colindat ţara în lung şi lat, inclusiv Transilvania aflată sub ocupaţie austro-ungară, sau Valea Timocului (Jugoslavia), populată compact cu români” şi totuşi a fost posibil ca unii să îl discrediteze doar cu ajutorul unui singur cuvânt căruia i s-a denaturat adevăratul înţeles. În anul 2002, editura “Arhetip” a reuşit “să spargă o anume conspiraţie a tăcerii dusă în jurul lucrării” prin reeditarea operei de căpătai a lui Nicolae Densuşianu şi a istoriei României, “Dacia Preistorică”. Această conspiraţie, din păcate “avea un scop limpede şi care nu era spre binele neamului românesc. Încă mai trist, de cele mai multe ori, această acţiune s-a purtat prin indivizi care fie că frunzăriseră doar lucrarea, fie nu o citiseră de fel. Încă mai adesea era vorba de scepticismul ironic al celor care se grăbesc să vorbească despre cele pe care nu le ştiu şi nu le înţeleg, ai imbecililor utili”.

Să vedem alt exemplu de cuvânt cu semnificaţie voit peiorativă, substantivul naţionalism. Din dex aflăm: politică şi ideologie care urmăreşte întreţinerea izolării şi aţîţarea urii de rasă şi naţionalitate. Tendință de a aprecia exclusiv şi exagerat tot ceea ce aparţine propriei naţiuni.

Napoleon Săvescu încearcă să pună lucrurile pe făgaşul lor firesc, arătând că naţionalismul este un lucru firesc şi sănătos: Naţionalist este acela care iubeşte ceea ce a dat mai bun poporul său de-a lungul sutelor de ani (naţiunea); cel care iubeşte şi protejează naţiunea din care face parte. . .Naţionalismul este conştiinţa apartenenţei la un neam. Este normal să existe o voinţă a naţiunii de a-şi afirma şi apăra pământul strămoşesc, istoria, cultura, religia, limba şi rasa. . .De unde, însă, agresivitatea şi suspiciunea faţă de acest cuvânt? Unii politicieni s-au grăbit să imprime definiţiei un aspect tendenţios: naţionalismul ar fi iubirea exagerată a propriului neam. Ca şi cum ai putea să-ţi iubesti altfel decât exagerat propriul popor ?! Ei ar vrea să-ţi iubeşti neamul mai prudent, mai ponderat, mai rezonabil, eventual să renunţi la exces şi să iubeşti mai mult alte neamuri, străine. . .Lupta noastră prezentă cu aceşti invalizi intelectuali este, azi, deosebit de grea; o minciună repetată a devenit un adevăr aproape de nezdruncinat. . .În lupta noastră pentru adevărata istorie a poporului nostru, trebuie să desfiinţăm zeflemeaua lichelei istorice cât şi scepticismul invalizilor intelectuali, a amatorilor de diversiune în viaţa culturală, şi sa promovăm adevărul aşa cum este el, bun sau rău.

Dar este foarte greu să schimbi o părere falsă,  ea “. . .e înrădăcinată de secole prin manualele şcolare, prin tomuri de istorie, cărţi, articole, studii de aşa-zisă “romanistică”, intervenţii la radio şi la televiziune”.

Continui această incursiune cu cel mai sacru simbol al rumânilor străvechi, Svastika.

Evreul german Adolf Hitler, împreună cu ceilalţi industriaşi evrei ce l-au susţinut financiar, au încercat să satanizeze (doar de ochii lumii) acest simbol al străbunilor, dar Svastika rămâne în continuare o emblemă sacră.

O nouă descoperire în Serbia, în sânul comunităţilor de aromâni, “. . .avea să facă senzaţie în lumea pasionaţilor de istorie: sârbul Păun Es. Durlic, etnolog şi director al muzeului din Majdanpek, o localitate aflată în sudul Porţilor de Fier, lansa ipoteza îndrăzneaţă că o parte din semnele scrierii sistematizate de arheologul Marija Gimbutaş se regăsesc pe pâinea rituală a vlahilor din Serbia (colacii noştri, din nordul Dunării) preparată la parastase şi la sărbătorile morţilor. . .  Comparate între ele, semnele de pe tăbliţele de la Tărtăria şi Vinca sunt aceleaşi cu cele de pe pâinile rituale ale vlahilor. Este incontestabil, afirmă Păun Es. Durlic, în lucrarea sa, “Limba sfânta a pâinii vlahilor”, că spirala, crucea Sfântului Andrei, crucea, luna nouă, soarele sau svastica se regăsesc atât pe tăbliţe cât şi în decoraţia pâinilor. Ele sunt prezente, de altfel, în tot spaţiul carpato-danubian, semne similare existând, de pildă, şi pe inscripţia dacică prezentată de Vasile Lovinescu în lucrarea sa, “Dacia Hiperboreană”.

Pe  această pâine numită Muoş, prezentă la aromânii  din sudul Dunării, se află două simboluri străvechi, : svastica (Luşafur) şi crucea cu luna nouă, “. . .crucea cu cele patru semilune (prezentă şi pe unele cruci vechi, de piatră, din cimitirele româneşti) îl reprezintă pe cel care a murit, iar svastica stă pe pieptul lui pentru a-l învia pe lumea cealaltă”.

Conform Formulei As, Păun Es. Durlic a aflat circa 40 de semne antice pe pâinile rituale ale vlahilor, dintre toate cel mai mult impresionându-l svastica,  ea “svastica ocupă locul central printre simbolurile tainice ale vlahilor”. Svastica reprezintă unul dintre cele mai vechi simboluri, “care îl urmăreşte pe om pe întreaga planetă, timp de mai bine de douăzeci de milenii. . . cu toate acestea, ştiinta nu pomeneşte nimic despre existenta ei în cultul morţilor la vlahi. Aici, nu numai că este simbolul principal, dar este urmată de un şir de alte simboluri independente, care provin tot din ea. . .Cred, în acelaşi timp, că materialele etnografice din pâinea vlahilor vor anula, în final, iluzia că svastica ar fi venit de la est! La românii de pe ambele maluri ale Dunării, svastica apare, în decursul timpului, atât în cimitire şi biserici, cât şi pe pergamente voievodale sau pe broderii naţionale”.

Aici totul este clar, imaginile cu “sfânta pâine a vlahilor” sunt grăitoare, de asemenea, şi imaginea cu veşmântul de înmormântare a uneia dintre soţiile lui Ştefan cel Mare, Maria de Mangop.

Din “Dacia Hiperboreană” a lui Vasile Lovinescu aflăm de o întâmplare haiosă, în care un profesor încearcă să îl lămurească pe un ţăran că zvastica este un simbol străin, dar ţăranul o ţinea “una şi bună”, ” Ba nu ! E a nost ! Îl avem de pe vremea urieşilor”.

Mulţi poate află pentru prima dată de aceasta trebuşoară, dar nu este nimic inventat, svastica era şi mai este încă un simbol sacru al străbunilor, fie ei numiţi Pelasgi, Pelagi, Belagi, Blaci, Blachi, Hiperborei, Brahmani Arieni, Valaci aparţinători de Dakşa ori Blajini, Rohmani, Rocmani, Rahmani, cum spune tradiţia populară românească.

Nicolae Densusianu află din scrierile vechilor greci de existenţa altor etnonime şi toponime ce aparţineau populaţiilor pelasge, cum ar fi, Placi lângă Olimp şi lângă Troia, Placia în Crimeea, Blachi şi Felahi/Fulahi(ţărani agricultori) pe şesurile Nilului, Balac în Palestina, de asemenea, mai aflăm că în vechime aproape tot gigantul arbore uman al Sciţiei a fost numit generic Belacae ori Belcae. Dumnealui precizeză că “formele greceşci de Placos, Placia şi Palacos corespund din punct de vedere al etimologiei la Blacos, Blacia sş Balacos. Grecii cei vechi schimbau adese ori sunetul B cu P”.

Svastica este simbolul “Polului” spiritual al planetei, acele “ţâţâni ale lumii” cum frumos spune ţăranul român, de asemenea mai semnifică şi “iluminarea” ţinuturilor atinse de către aceia care au roit din acest centru.

Mai multe detalii despre svastică le aflăm din “Taina Kogaionului” a doamnei Cristina Pănculescu: “Una dintre formele cele mai remarcabile a ceea ce numim crucea orizontală [...] este figura swasticei [...] ce pare să se rataşeze direct Tradiţiei Primordiale, căci o întâlneşti în cele mai diverse ţări, [...] din epocile cele mai vechi, [...] din Extremul Orient în Extremul Occident [...]. Swastica este simbolul, emblema Polului; căci în adevăr, Lumea se învârteşte în jurul lui, Polul însuşi rămânând imobil şi neafectat de mişcarea pe care o produce; swastica nu figurează Lumea, ci acţiunea Principiului asupra Lumii.”

Aici avem o imagine din “Taina Kogaionului” ce reprezintă diferite simboluri din ornamentistica populară rumânească, multe păstrate vii de pe vremea pelasgilor.

Vasile Lovinescu crede că zvastica “pusă în faţa porţii – sculptată pe porţile tărăneşti din lemn – , indică . . . pe cât de precis posibil, situarea “polară” a acestui centru”.

Mai sus, o imagine din “Dacia Hiperboreană”, cu câteva forme de svastică.

Să mergem mai departe în această incursiune.

Mihai Eminescu a fost acuzat adesea că ar fi fost “reacţionar”, xenofob sau antisemit.

Radu Mihai Crişan, în cartea “Eminescu interzis. Gândirea politică”, încearcă o clarificarea a lucrurilor, arătând că aceste adjective nu numai că sunt voit injurioase dar sunt şi denaturate de la sensul lor iniţial. Dumnealui precizează: “Atât termenul “xenofobie” cât şi cel de “antisenitism” sunt actualmente folosite impropriu. Înţelesul lor autentic este. . .xenofobia: frică faţă de străini – înţeleşi ca persoane (inclusiv colective: neamuri) -, iar nicidecum de ură împotriva lor. Obârşie: xeno – străin şi phobos – frică. . .antisemitismul: aversiune faţă de semiţi – înţeleşi tot ca persoane. Cuvântul “semiţi” desemnează toate cele mai bine de 20 de neamuri descendente ale patriarhului biblic Sem, care neamuri includ, ironia sorţii, şi pe arabi, dar şi pe evrei”. Cum s-a ajuns de la frică de străni la ură împotriva acestora? Probabil datorită necesităţii de a atribui cuiva o etichetă batjocoritoare, iar unul dintre acei cărora le-a fost atribuit acest epitet înveninat este şi Mihai Eminescu.

Din definiţia veche a cuvântului antisemit reiese un fapt uluitor: cei mai mari antisemiţi sunt evreii şi arabii. Acum dex-ul  dă alte definiţii pentru aceste cuvinte. De ce oare? Nu este aceasta o falsificare grosolană a adevărului, ce foloseşte unora?

Nu ştiu câţi cunosc acest fapt, dar Mihai Eminescu a fost acuzat de adversarii săi, printre altele, că ar fi recţionar. Radu Mihai Crişan face lumină în acest caz: “Mărturie că agresorii de rea credinţă cunosc perfect respectiva distincţie stă înverşunarea cu care aruncă asupra victimelor lor eticheta de reacţionari. Acest termen este şi el utilizat astăzi cu sens falsificat, lumea ajungând să-i considere, din oficiu, pe cei cărora le este aplicat, ca pe nişte ticăloşi. . .Autenticul său înţeles este însă cu totul altul: reacţiunea certifică o stare perfect normală, întemeiată pe înseşi legile fizicii. Amintiţi-vă elementarul principiu al acţiunii şi reacţiunii. . .Sesizaţi de îndată că reacţiune înseamnă reacţie, adică răspuns al unei entităţi la influenţa exercitată asupra sa de către o altă entitate. Dealtfel, biologii, şi nu numai ei, pot certifica oricând că reactivitatea este una dintre caracteristicile fundamentale ale oricărui organism viu şi sănătos. Diminuarea ei este semn de boală, iar dispariţia ei atestă moartea… Fireşte însă, orice agresor preferă ca atacul să-i fie uşurat de inerţia victimei…”. Am aflat că şi până unui termen ştiinţific, specific mai multor ştiinţe, îi poate fi imprimat un caracter tendenţios.

Autorul mai arată că aceste afirmaţii sunt gratuite şi tendenţioase : “În ceea ce-l priveşte pe Eminescu, consider că ambele acuzaţii ce i se aduc (adică atât cea de xenofobie, cât şi cea de antisemitism) sunt lipsite de legitimitate şi că provin, atunci când cei care le formulează sunt de bună credinţă, dintr-o părere lacunară şi/sau deformată asupra scrierilor eminesciene. . .Aşa cum cercetători de variate specialităţi relevă cu prisosinţă în analizele lor, numele lui Mihai Eminescu a fost foarte mult legat de teoria păturii parazitare instalate la cârma ţării, interpretată injust ca atitudine xenofobă. . .Adversitatea sa declarată şi totală faţă de aceşti spoliatori, în majoritate străini, n-a avut niciodată un suport etnic, ci economic şi social. . .Nu prejudecăţi xenofobe şi nici vreun naţionalism retrograd l-au făcut să-i acuze de parazitism şi cosmopolitism, ci considerente de ordin economic, social şi naţionalpatriotic; el ridicându-se, ori de câte ori i s-a ivit ocazia, împotriva comportamentului paraziţilor şi speculanţilor de orice etnie. . .Aşadar, munca împreună cu valorile ei economice şi morale constituie criteriul suprem prin prisma căruia şi-a elaborat el judecăţile.”

Acestea sunt doar câteva exemple de cuvinte ale limbii române şi de simboluri sacre ale străbunilor cărora li s-a modificat semnificaţia iniţială, atâtea câte pot fi amintite într-un articol pe un blog.

Poate unii vă veţi întreba care este scopul acestor acţiuni. Oare nu cumva ancestralitatea acestui neam, unicul de pe suprafaţa acestei planete care şi-a păstrat nealterate credinţele şi obiceiurile de cel puţin 8.000 de ani, precum şi frica ce o resimt unii faţă de istoria şi bagajul cultural al acestuia? Şi aici iarăşi o să vă întrebaţi,  de ce frică de istoria neamului nostru?  Răspunsul este simplu, pentru că timpul este ciclic, întotdeauna va fi o întoarcere la origini, întotdeauna va fi un “timp al eternei întoarceri la izvoare şi rădăcini, la momentul iniţial al creaţiei”.

Dacă nu mă credeţi nu este nici o problemă, fiecare este liber să creadă ce şi cum doreşte. Doamna Cristina Pănculescu gândeşte la fel despre folcorul păstrat cu sfinţenie de ţărani. “Poporul român, care nu a avut un Ev Mediu glorios (în sens occidental), şi nici Renaştere, şi deci n-a participat la istoria şi la crearea culturii europene – are o preistorie şi o protoistorie de egală valoare cu a oricărei naţii europene importante, şi are un folclor incontestabil superior tuturora”.

Nu putem trece cu vederea unele evidenţe. Cercetând o lucrare de strategie a războiului, fie contemporană  fie antică, de exemplu a lui Lao Tzu,  ” vedem statuată ca esenţială pentru dobândirea victoriei, identificarea şi anihilarea centrului de greutate, mai ales moralpsihologic, al adversarului. . .Ei bine, mai ales când e vorba de neamuri, acest centru este alcătuit, cu precădere, din valorile-simbol ale culturii naţionale, alături de tradiţii şi de credinţa religioasă. . .Prin urmare, împotriva acestor elemente, agresorul duce, permanent, o luptă pe cât de perfidă, pe-atât de necruţătoare. Iar agresiunea, se înţelege de la sine, nu trebuie să fie neapărat nici declarată şi nici armată, ba chiar e mai eficientă cu cât victimele ei o conştientizează mai puţin… Deh…altfel le-ar putea încolţi în minte dorinţa să se apere . . .altfel agresorul ar putea suferi pierderi grele. . .”

Ionel

Bibliografie:

Nicolae Densuşianu – „Dacia preistorică”, Editura Arhetip, Bucureşti, 2002

Vasile Lovinescu – „Dacia Hiperboreană”, Editura Rosmarin, Bucureşti, 1996

Radu Mihai Crişan – „Eminescu interzis. Gândirea politică”, Editura Tibo, Bucureşti, 2008

Cristina Pănculescu – „Taina Kogaionului. Muntele Sacru al Dacilor”, Editura Ştefan, Bucureşti, 2007

Ranko Vucovic – “Sfânta pâine a vlahilor”, articol în “Formula AS”, 2010

Napoleon Săvescu – “Ce înseamnă a fi naţionalist”