O călătorie iniţiatică. Popa Holban

Când ajunse pe peronul gării Sinaia era deja seară. Un vânticel răcoros îi umfla năile. Aprinse o ţigară şi s-a îndreptat spre ieşirea din gară. Avea de gând să viziteze Mănăstirea Sinaia şi să se informeze asupra istoriei tăbliţelor de plumb descoperite atunci când se pusese piatra de temelie a Peleşului. De aici, avea de gând să plece mai departe să vădă cu ochii lui Muntele Sfânt, Kogaionul dacilor. Întrucât era cam târziu, s-a îndreptat cu pas domol spre o viluţă ponosită unde şi-a luat o cameră spre a rămâne peste noapte.

Pătrunse în holul foarte puţin pretenţios al vilei , salută îngândurat receptionera şi ceru o cameră, fata , după ce semnă de primire,cu un zâmbet binevoitor, îi urează şedere plăcută şi îi dă cheia. Ajuns în cameră se trânti pe pat , îmbrăcat, aprinse o nouă ţigară şi începu să se gândească la următoarea zi care urma să-i reverve numeroase surprize. În minte îi veneau fel de fel de gânduri: Muntele Sfânt, ultimii sacerdoţi ai unei religii uitate dar subzistente în tradiţiile ţăranilor, mesajul ancestral al tăbliţelor de plumb de la Sinaia….şi a adormit. Un somn greu presărat cu vise ce porneau de la aceeaşi temă: Muntele Sfânt.

Dimineaţă se trezi, cum i se întâmpla foarte rar, odată cusoarele. Se uită la ceas: 6. Se aşeză cuminte pe marginea patului, deşi ardea de nerăbdare să plece spre locul primei sale vizite, Mănăstirea Sinaia. Se facu opt, clopoptele băteau slujba de dimineaţă. Strivi ţigara în scrumieră şi ieşi. Din mers salută iar draguţa receptioneră şi ieşi în stradă îndreptându-se cu pas vioi spre mănăstire. Ajuns aci, intră în biserică, se închină ca tăt omu la icoane şi se aşeză, într-un colţ mai retras să asculte, el cu el, slujba. Avea de gând ca după terminarea slijbei să vorbească cu unul dintre călugări, oricare i-o ieşi înainte , să-l ducă să viziteze muzeul mănăstirii.

Se retrăsese în el atât de mult încât aproape că nu mai auzea slujba şi cântecele liturgice ce se spărgeau de pereţii sfântului lăcaş. O mână care adăstă pe umărul său l-a făcut să tresară. Întorse capul, un călugăr tânăr, cu o faţă angelică, se aplecă să-i şoptească ceva la ureche. Ceea ce-i şopti avu darul să-l surprindă peste măsură:

- Sunteţi aşteptat! Stareţul vrea să vă voarbească! zise călugărul cu voce abia auzită.

Gândurile au dat năvală. Oare ce are stareţul cu mine? De ce a trimis să mă invite la o discuţie tocmai pe mine, un străin abia poposit de aseară în Sinaia? Ce avea să-mi spună atât de important încât nu suferea amânare, nici măcar până la sfârşitul slujbei? Toate aceste gânduri i se învălmăşeau în minte în timp ce mergea grăbit, în urma tânărului călugăr ce-l conducea spre chilia stareţului. După scurt timp călăuza se pri în faţa unei uşi pe care o deschise fără zgomot şi îl pofti să intre.

În faţa sa, stând pe un scaun simplu, stareţul îl măsură cu o privire plină de interes şi respectuoasă.

- Doamne dă bine, salută el când intră în încăpere.

- Doamne ajută, răspunse personajul din faţa sa.

Analiza personajul. Un bărbat între două vârste, spătos, cu barba înspicată de fire albe. Ochii săi negri ca şi cărbunele trădau încă o vitalitate de om tânăr. Îi zâmbea respectuos, oarecum rezervat. Într-un târziu întrebă:

- Cum a fost călătoria? V-aţi odihnit bine?

- Am ajuns aseră. Am luat o cameră şi am dormit până azi dimineaţă. M-am odihnit bine, mulţumesc de întrebare. Aştepta momentul în care stareţul avea să-i dezvăluie secretul întrevederii. Ceea ce l-a surprins din primul moment, pe lângă atitudinea sa respectuoasă, chiar rezervată, era faptul că nu l-a abordat cu „Fiule” cum au obiceiul călugării şi popii.

Continuară o vreme să schimbe amabilităţi după care se lăsă un moment de tăcere, spartă la un moment dat de vocea staretului care spuse:

- Domnule nu vă cunosc, dar v-am chemat aci, să vă transmit un mesaj. „Ete la el, zise, în zeflemea, în gandul lui, domnule!”. Aseară,continuă stareţul, un sihastru venit din munţi mi-a spus că cineva va intra de dimineaţă la slujbă şi că acel cineva, adică dumneavoastră, că mi-aţi fost descris în toate detaliile, trebuie să ajungă la el pentru că ştia că la un moment dat o să apăreţi.

Din tonul său deduse că „respectivul sihastru” se bucura de toată stima şi admiraţia stareţului , ba mai mult, parca-i purta chiar un fel de veneraţie. Cele ce auzise îl făcură să amuţescă cu totul. Adică nu el ci altcineva voia să-l vadă! Cine şi pentru care motiv? Într-un târziu reuşi să îngaime:

-Cine este acest sihastru?

-Veţi vedea spuse stareţul. Nu s-a întâmplat să se înşele niciodată până acum! Pe faţa sa se vedea admiraţia. Apoi continuă:

-Maine dimineaţă vom pleca spre schitul de la Peştera Ialomicioarei. Acolo o să vă întâlniţi. Trebuie să fiţi foarte important în ochii lui dacă va chemat acolo. Nu coboară decât foarte rar printre oameni. Stă singur acolo sus şi contemplă Muntele Sfânt.

Altă lovitură. Pentru un creştin, şi mai ales pentru unul ce purta un rang ecumenic însemnat, adică stareţ al unei mănăstiri, muntele sfânt trebuia să fie Golgota, locul unde a fost crucificat Isus, ori acesta era hăt departe, în Palestina, în apropierea Ierusalimului, deci nu putea fi vorba de acel munte. Deodată i se aprinse lămpiţa de control: „ Kogaionul, muntele sfânt al dacilor” muntele cel mai sfânt al întregii antichităţi!

În noaptea ceea nu se lipi somnul de el. Gânduri, gânduri şi iar gânduri…cine era acel personaj care se pare că avea darul clarviziunii? Şi mai ales de unde îl cunoştea, în cele mai mici detalii, aşa cum îi spuse stareţu, că doar aşa spusese că i-am fost descris în cele mai mici detalii? De asemenea ştia că Ialomicioara era „peştera zeilor” dar ce-l înnebunea mai tare era că nu ştia ce urma a se întâmpla acolo. Aşa îl apucă zorii, tot croşetând şi destrămând gânduri.

În sfârşit se auzi o bătaie uşoară în uşă. Se uită la ceas: 7. Nici măcar nu-şi dăduse seama cum trecuse timpul.

-Bună dimineaţa, zise zâmbind respectuos tânărul călugăr care-l conduse deunăzi la stareţ. Sânteţi gata de drum? Stareţul vă aşteaptă.

-Aşteptaţi numai un moment. Intră să-şi ia ţigările şi haina după care ieşi şi se îndreptă spre mănăstire având alături pe tânărul călugăr. În faţa mănăstirii, stareţul deja îl aştepta.

-Doamne-ajută!

-Doamne-ajută! Pornim ca-i drum lung până la peşteră. Vom urma firul apei. Ştiţi cum se numeşte apa asta? Evident o să-mi spuneţi Ialomiţa sau Ialomicioara, numai că el mai are un nume pe care nu-l mai ştie multă lume: Naparis, cel Curat, Cerescul Divinul. Numai popa Holban şi încă câţiva îi mai spun aşa!

Ştia că Naparis era numele vechi al acestui râu, numele pe care străbunii i l-au dat şi pe care românii îl lăsaseră în cărţile de istorie. Ceva îi atrase atenţia în spusele stareţului: popa Holban. Aflase, prin urmare, cum se numea misteriosul personaj care-l aştepta, sus, la peşteră. După un răstimp de tăcere, întrerupt doar de susurul apei printre pietre, spuse:

-În seara în care am ajuns la Sinaia am avut nişte vise ciudate şi ceea ce este mai straniu este că eu de obicei nu visez. Când dorm, dorm adânc şi nu visez.

Stareţul se opri şi se întoarse spre el cu interes:

-Ce aţi visat?

-Un bătrân, cu barbă lungă şi albă,părul îi cădea valuri albe peste umeri…

Stareţul nu-l lăsă să termine şi zâmbind cu subînţeles zice:

-N-au fost vise!

-Dar ce atunci?

Stareţul parcăşi continuă gândul:

-Şi eu am ştiut dinainte de a veni personal că va veni şi va dori să se întâlnească cu cineva. Mi-a apărut şi mi-a zis că va veni

Spuse toate acestea cu un ton natural de parcă ar fi fost un lucru perfect normal. I se părea din ce în ce mai ciudat, totul şi mai ales acest popă Holban despre care, până în prezent, tot ce auzise era legat de paranormal. Continuară drumul în tăcere, el privind jocul apei printre pietre, ascultând ciripitul păsărilor în crengile pădurii ce se întindea ca o masă compactă la mică distanţă de marginile râului…îşi îmbăta sufletul cu frumuseţile pământului, a apei, a cerului, le aduna în el pentru a le putea înţelege, gusta, pipăi…

Într-un târziu, ajunseră la schitul Ialomicioara. În spatele schitului se deschidea gura neagră a peşterii, în vecinătate se afla o stâcă cu aspect uman. Stareţul spuse:

-Stânca asta se numeşte „Străjerul”. El păzeşte intrarea în teritoriul sacru al Muntelui Sfânt. Se spune că a fost odată bărbat şi că a fost transformat în piatră de Dumnezeu ca să vegheze drumul spre peşteră şi spre Platoul Bucegilor. Era uimit atât de frumuseţea sălbatică a locurilor cât şi de cunoştinţele stareţului. Peste tot era o linişte de început de lume, pănă nici păsările nu mai cântau. Fu trezit din visare de către stareţ:

-Iată-l! Popa Holban ne aşteaptă în gura peşterii!

-Cum se poate asta? Acum câteva secunde am trecut cu privirea peste gura peşterii şi nu era nimeni acolo….

Stareţul spuse simplu şi cu emoţie în glas:

-A apărut! Popa Holban merge unde vrea, când vrea…Nu ştiu cum face, e taina lui, nu am întrebat niciodată, şi nu am să-l întreb nici de acum înainte! El spune singur când ceva trebuie ştiut!

Toate acestea le vorbiră pe drum spre gura pesterii unde aştepta acest atât de misterios personaj : popa Holban. Când ajunseră mai aproape astfel încât să desluşească limpede trăsăturile noului venit, el fu scuturat de un fior ce se prelinse de-a lungul şirei spinării: era omul din vis. Instantaneu îşi aduse aminte că atunci, în vis, bătrânul îi spuse: „ Ai venit! Te-am aşteptat de mult!” apoi dispăruse. Popa Holban era un bărbat uscăţiv, deşi puternic, cu păr lung şi alb, barba-i albă cobora unduind pană spre mijlocul pieptului. Era îmbrăcat în straie albe, ţărăneşti, fără înflorituri, iar pe deasupra purta un cojoc la fel de alb. Mijlocul îi era cuprins de un brâu din piele de bivol. Mâinile i se terminau în degete prelungi, fine, care totuşi tradau o putere şi o vigoare demne de invidiat. Faţa popii Holban era parcă taiată în stâncă, pomeţii obrajilor proieminenţi, arcade proeminente frunte înaltă, boltită. Părea o statuie a vreunui zeu păgân. Nici un muşchi nu se mişca pe faţa lui arsă de soare

Ajuns în faţa lui Holban stareţul îngenunche şi-i sărută mâna cu respect şi sfială

-Părinte, am adus pe omul pe care îl aşteptai!

Holban îşi puse mâna pe capul stareţului şi zise cu o voce care parcă venea de dincolo de timp:

-Binecuvântarea lui Zamolxe să vie peste tine! Acuma, meri în pace! Tu ţ-ai gătat treaba! Apoi îşi mută privirea asupra celui pe care l-a aşteptat iar acesta s-a cutremurat sub privirea vie şi cercetătoare a popii Holban. Nu putea îngaima un singur cuvânt în faţa acestui bătrân simplu şi impunător căruia un preot creştin îi spunea părinte şi care-l binecuvântase pe acesta cu puterea unui zeu păgân şi demult uitat. Fragmente de legende î se perindauprin cap: ultimul mare preot al dacilor liberi, lupul alb… Toate păreau acum şi aici.. reale.

-Să mergem! Nu prea avem….timp! zise Holban

- Pentru ce? reuşi îngaime el

- Măicuţa noastră cea dintotdeauna şi Zamolxe, părintele nostru, vor să-ţi vorbească. După ce vei afla cine eşti, te voi duce sus să vorbeşti cu Sfinxul!

Părintele Holban încupu să mergă dar curios nu spre gura peşterii ci spre o altă parte a peretelui stâncos, opus peşterii. Ciudat! Parcă întrega sa făptură lumina. El, se frecă la ochi, dar efectu era acelaşi. Cu certitudine Holban strălucea, emana lumină, vie, vizibilă, o lumină care se distingea de lumina zilei.Ajuns în faţa peretelui stâncos ridică mâinile si spuse câteva cuvinte pe care ucenicul nu le-a putut înţelege şi peretele se dădu în lături. Holban nu avea nici torţă nicialtă sursă de lumină, atunci adevărul s-a relevat: lumina emana din el. În întunericul peşterii se vedea bine . Ce era şi mai curios era că înşişi pereţii peşterii emanau lumină. El, ucenicul, se afla în Peştera Zeilor! După ce printr-un efort susţinut s-a recules din perplexitatea situaţiei, avu curajul să întrebe:

-Părinte, cum ai apărut dintr-o dată în gura celeilalte peşteri?

-T-oi spune dragu meu! Nu există timp, oricând poţi fi în locul în care îţi doreşti! Există numai eternitatea, în care toate lucrurile fiinţează în acelaşi timp. Eternitatea nu poate fi nici măsurată, nici limitată. Este totul în tot, când contemplezi eternitatea nu ai cum să te limitezi în timp. Stiu ce ştii dragul meu! Nu-i nici prea mult, nici prea puţin. Tăbliţele de la Sinaia, pe care noi, preoţii lui Zamolxe, le-am întocmit sub o formă accesibilă oamenilor de rând,nu au date, nu au ani, deoarece totul porneşte din eternitate şi se sfârşeşte tot acolo.

În timpul acesta ajunseră într-o încăpere. Lumina albă, diafană părea a izvorî din toate părţile din pereţi din podea iar acum Holban era de-a dreptul strălucitor. Se sprijini cu o mână de perete. Parcă se auzea un cântec, suav, lin, liniştitor. Retrase mâna si repetă gestul. Da, piatra rece a peretelui îi descânta:

„ Nu te mira că soarta noastră doare

Că viaţa se transformă, în chin, venin, amar

Căci ne-am vândut şi suflet, şi străbuni şi-altare

Şi pe Zamolxe l-am schimbat în vin”

Deşi blajin, nespus de suav, descântecul durea. Durerea ascunsă în el îi umplu mintea, trupul, pătrunse până în ulştimul ungher al fiinţei sale. Lacrimile-i curgeau, îl durea soarta neamului său şi ceea ce-l durea si mai tare era că ştia că descântecul e înspăimântător de real.

-Părinte!

Holban statea drept în mijlocul încăperii. Parcă nu-l auzea.

-Părinte!

Holban se întoarse şi-i spuse zambind:

-Taci şi ascultă! Durerea ta o să te vindece! Durerea aceasta e mântuirea neamului nostru.În curând se vor trezi tot mai mulţi si vor auzi descântecul de peste veacuri. Taci şi ascultă! Nu te speria! Tu ai trecut dincolo, ca si mine şi alţii înaintea mea. Vei auzi cântecul lupului alb care se bucură atunci când un om din neamul lui se întoarce.

Piatra rece a peşterii continua să-i cânte acelaşi cântec suav şi dureros:

„Când ziua aceea veni-va

Durere ce zbuciumă suflet, şi slovă de carte

Sculas-a,din vremuri,să-ntrebe:

„A cui e pământul Daciei mari?”

Durerea lui era aproape de necontrolat. Holban privea inflexibil, poate purta o urmă de zâmbet în colţul buzelor, dar era numai o părere. Durerea era administrată strop cu strop. Peste descântecul suav şi nemilor se auzi vocea lui Holban:

-Tot ceea ce nu te omoară, te face mai puternic! Asta e crucea ta! Să ştii, să ştii durerea neamului, s-o porţi în tine şi s-o spui. Otrava picurată de descântec te face imun la fantasmele vieţii uşoare, la uitare, o să-ţi aducă aminte în veci cine esti! Căci omul nu moare, trece prin vremi, evoluiază şi apoi merge dincolo când a închis cercul. Asta e legea lui Zamolxe! În tine curge sângele dacilor liberi, descântecul rezonează cu cele ce ai acumulat tru de-a lungul timpurilor.

După o vreme vocea lui Holban se auzi din nou:

-Ai auzit durerea ce se ascunde în sufletul neamului, în sufletul celor puţini care mai păstrează sămânţa dacilor liberi. Acum e momentul să afli cine esti, apoi o să mergem la Sfinx! Acolo vei vorbi cu Zamolxe!

Holban îi puse mâna pe creştet. Capul i se învârtea credea că o să leşine. Gândurile o luaseră razna. Căldura ce ieşea din mâna lui Holban era una nefirească. Aluca pe o pantă, în necunoscut, fără putinţă de întoarcere. Auzi de foarte departe vocea lui Holban:” Ţine minte cine eşti! Să nu-ţi fie frică nici un moment! Frica omoară omul”

Vedea pe marele rege Decebal. Vedea cetatea Sarmisegetusa. Era pace. Un nor se îndrepta spre mândra cetate. Vedea armata romană. Îl durea, literalmente simtea durerea. Fu mândru atunci când văzu curajul dacilor care apărau trecătoarea dela Tapae. Văzu cetăţile dacilor căzând rând pe rând sub puterea armatei romane. Durerea îi străpunse inima ca un cuţit când văzu Sarmisegetusa în flăcări. Se văzu pe sine. Se bătea ca un apucat împreună cu ultimii apărători ai Sarmisegetusei. Se chircea sub durerea care-l strângea ca într-o menghină. Toţi au murit, toţi până la unu, au murit atunci când n-au mai putut rezista şi decât să cadă robi romanilor s-au aruncat în propriile săbii.

Vocea lui Holban îl chema înapoi: „Hai! Acum ştii tot!”

S-a trezit ca dintr-un vis urât.

-Acum ştiu! Am murit apărând Sarmisegetusa capitala dacilor liberi!

-Hai, zise Holban. O ameţeală uşoară l-a cuprins. Spaţiul s-a comprimat şi în clipa următoare se aflau în faţa Sfinxului.

Lângă Sfinx şedea smeţ Lupul Alb. Privea atent la noul venit. Popa Holban îi era cunoscut. Deschise botul dar din gura lui nu ieşi urlet de fiară ci un cântec:

„ Doar neamul putea-va să-nfrângă

Imensa povară ce-apasă asupra-i

Strângând împrejuru-i uitatele taine

Iubirea de oameni, de neam şi de ţară”

Apoi un urlet triumfător brazdă cerul. Lupul Alb se bucura că fiul dacilor liberi a revenit la rădăcina sa. La sămânţa neamului său. Se bucura să-l vadă. Urletului său iau răspuns alte urlete de lupi. Era feeric, luna lumina Platoul Bucegilor, lupii cântau pentru pământ şi pentru cer! Descântecul Lupului Alb îi rămase în gând. Exista o speranţă totuşi pentru neamul său care si-a uitat străbuni şi uitat iubirea de semeni.

-Mărite Doamne, spuse Holban, ţi-am adus înainte pe unul dintre fii dacilor liberi. Apoi se închină.

Un tunet, ba nu, o voce răspunse. Venea din cer şi din pământ din tot ce mişca în jurul lor.Numai el şi Holban o puteau înţelege:

-Tu aparţii la ceea ce nu moare! Tu şi neamul tău nu sunteţi ataşaţi imperiului unic al timpului! Aţi rupt lanţurile timpului, de acum vă aflaţi în veşnicie. Durerile tale şi a lor v-au scos în afara timpului. Cu timpul veţi fi tot mai mulţi. Veţi contempla veşnicia din prisma nemuririi pe care Părintele vostru şi al oamenilor a pus-o demult ca Lege a voastră şi pe care voi aţi uitat-o!

- Când se va întâmpla asta Stăpâne? a reuşit să îngaime cu voce slabă

-Atunci când toţi veţi şti să înviaţi credinţa, bunacuviinţă, pacea, legea şi ordinea, numai atunci durerea voastră va putea fi abolită. Momentu asta e încă departe dar eu aştept aici până va fi aşa cum am spus.Atunci când inimile se vor deschide şi darurile pământului se vor contopi cu cele ale cerului iar voi le veţi folosi pentru bunăstarea oamenilor abia atunci veţi găsi liniştea şi pacea. Mergi cu bine!

Se aşternu liniştea. Soarele răsărea din nou între nori trandafirii şi ei o luară încet , cu pas domol, pe drumul de întoarcere spre schitul Ialomicioara de unde el, purtând un nou suflet şi o nouă ştiinţă urma să revină acasă.

(Această povestire este fictivă, ca toate poveştile ….)

zamolxe

Articol preluat de pe quadratus.wordpress.com